Liviu Antonesei este o personalitate a Iașiului și a României, care nu are nevoie de prezentare. Profesor respectat, întemeietor și conducător de reviste și edituri, poet, eseist, avizat critic literar. Dar Liviu este și un om al Cetății, posesor al unei calități pe care mulți intelectuali de azi și-au pierdut-o (dacă or fi avut-o vreodată!): verticalitatea, o șiră a spinării neflexată în fața efemeridelor politice și conjuncturii. Pot aminti șicanele făcute de Securitate, culminând cu arestul la domiciliu (fără ca Liviu să-și revendice vreodată calitatea – aducătoare de avantaje – de ”dizident”), renunțarea la funcția de președinte ales al CJ Iași (scârbit de manevrele oneroase care i se propuneau în domeniul ”privatizării”, care l-ar fi putut îmbogăți în acei tulburi ani 90). Ori refuzul invitației protocolare la Cotroceni, trimisă de un Iohannis căruia îi făcuse campanie de succes în Iași, dar care îl dezamăgise ulterior, prin ineficiență, pe inflexibilul ieșean.
Nu ascund că Liviu îmi este prieten de o ”juma de viață” și că mi-a făcut onoarea de a-mi prefața câteva cărți. Și ”reclamantul” – ar fi corect, vorba lui L.A., ca acesta să fie numit ”pârâtor” sau ”pârâcios” care l-a dat în judecată pe „pârâtul” ieșean – Gabriel Liiceanu, directorul ”Humanitas” e un nume cunoscut, demn de respect ca scriitor. Eu, unul, i-am citit aproape toate cărțile, majoritatea dintre ele cu plăcere și folos. Cu ce a greșit, după G.L., pârâtul L.A.? Liviu ar fi afirmat, într-un interviu, câteva adevăruri incontestabile, lesne de dovedit cu acte. Între acestea, faptul că Liiceanu a primit cadou, de la Petre Roman (via prietenul său Andrei Pleșu, ministru al Culturii), fosta Editură Politică, cu întreg inventarul mobil și imobil, dar și portofoliul de copyrighturi, incluzând best-selleruri internaționale, publicate inclusiv în prestigioasa serie ”Idei contemporane”.
De ce ar vrea norocosul ”împroprietărit” să-l bage, eventual, la pușcărie – ori să-l aducă la ”sapă de lemn” – pe ieșeanul care era păzit, ostentativ, în 1989, de securiști (și care și-a omenit, în curtea blocului, cu o vișinată, cerberii, atunci când s-a anunțat fuga Ceaușeștilor), în vreme ce G.L. își ascundea, ca struțul, capul în nisipul călduț al tăcerii oportuniste? Probabil că pârâtorul a fost deranjat și de alte adevăruri. Citez: ”Să nu uităm că Liiceanu, în timpul regimului Băsescu, a fost scutit de două ori de datorii, deși în general cei care au fost de opoziție au fost perdanți. (Să nu uităm că Pleșu a fost o vreme și consilierul lui Băse – n.a.) L-am pomenit pe Liiceanu care a fost scutit de două ori de datorii la bugetul de stat, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul nici unei edituri private. Dincolo de chestia necinstită este falsificarea jocului pe piață. Dacă o editură beneficiază de avantaje și celelalte nu, este vorba de falsificarea pieței. (…) Băsescu nu e singurul vinovat; ca să cumperi, trebuie să fie marfă de vânzare, iar jurnaliștii și intelectualii lui Băsescu s-au vândut. Așa că președintele nu e singurul vinovat, el fiind mai degrabă un politician destul de abil pentru a-i putea ieși jocul acesta cu intelectualii care se credeau deștepți și care nu s-au trezit nici la chestii flagrante: când i-a preferat pe tinichigii filosofilor, Liiceanu nu a scos nici un cuvânt; când a băgat-o pe Elena Băsescu europarlamentar cu 10% din voturile PDL-ului, nimeni nu a scos un cuvânt. (…)”
„În interviul acela lung, acestea sunt singurele pasaje în care apare numele Domnului filosof Gabriel Liiceanu. Din câte înțeleg, Domnia Sa a fost deranjat de afirmațiile de mai sus. Ar fi vorba despre un delict de opinie, prin urmare. Mi se pare ciudat că o persoană care emite ea însăși opinii să dea pe cineva în judecată pentru acest motiv. Pe deasupra, toate afirmațiile sunt deja un bun public, eu am spus lucruri care s-au mai spus, uneori într-un limbaj incalificabil, precum al lui Ion Spânu, și nu-mi amintesc ca Domnul filosof să fi deschis acțiune împotriva acestuia și a ziarului Cotidianul. Cât privește faptele evocate în cele trei scurte fragmente, acestea nu sunt inventate. De altfel, au acoperire în documente. Pentru schimbarea numelui Editurii Politice în Humanitas și numirea în funcția de director al acesteia a Domnului filosof Gabriel Liiceanu există Ordinul Ministrului Culturii nr. 82/19.02.1990, iar ministru al Culturii era Dl Andrei Pleșu. Nu cred că Domnul filosof se dezice de o prietenie atât de îndelungată. Nu am evocat procesul de privatizare al editurii, nici faptul că aceasta a fost socotită controversată, dar și pentru acesta există atestare documentară, mă refer la H.G. nr. 108/1991. (…) Ordinul privind acordarea de facilități fiscale Editurii Humanitas a fost semnat în anul 2000 de ministrul liberal de Finanțe, Decebal Traian Remeș, și a fost contestat de controlul Curții de Conturi din anul următor. Interesant este că Domnul filosof nu l-a dat în judecată pe Domnul Dan Radu Rușanu, cel care a evocat prima oară public modul în care au decurs «negocierile» pentru respectivul ordin, deși mărturia acestuia pare să fi fost mult mai difuzată decât postarea de pe blogul meu. (…)Am văzut că în alte procese Domnul filosof a beneficiat de serviciile Domnului Valeriu Stoica. S-ar spune că voi avea parte de un proces greu! Stranie situație, un filosof dă în judecată un poet și o mare editură un biet blog. Naiba știe dacă David câștigă mereu bătălia cu Goliath!”, scrie L.A.
Ce ar mai putea fi adăugat? Poate doar reacția unui coleg de facultate al meu. Ovidiu Cojocaru, trăitor în Sibiul aflat în apropierea Păltinișului ”mentorului venerat” al celor doi prieteni – G.L. și A.P. – scrie, referitor la ciudățenia aceasta: ”Cred că Noica s-ar întoarce în mormânt dacă ar ști!”