Guvernul Tăriceanu 2 a trecut rapid prin Parlament și cel mai probabil va fi depus jurămîntul la Cotroceni cînd dumneavoastră citiți acest articol, cu toate mîrîielile Președintelui Băsescu. PSD a votat guvernul, dar a anunțat că nu își asumă nici programul, nici acțiunile executivului.
Întrebarea fundamentală acum este: cît va rezista? În fond, Tăriceanu a motivat mișcările rapide care au scos PD de la putere prin nevoia de a pune capăt crizei politice. Dar un guvern instabil nu ar reprezenta cu adevărat finalul crizei, ci cronicizarea ei sub o aparență de calm.
La prima vedere, este un guvern fragil. Cei ce și-l asumă deschis reprezintă 20% din Parlament. Cu toate acestea, a obținut o majoritate zdrobitoare la votul de confirmare. Din acest punct de vedere, cabinetul Tăriceanu este cu totul paradoxal.
Dar situația în sine – guvern minoritar – nu este deloc neobișnuită pentru România. Mai mult chiar: România este obișnuită să aibă guverne minoritare care durează mult. Aceasta este o consecință a modalității complicate prevăzute de Constituție pentru declanșarea anticipatelor. Guvernul Văcăroiu a fost unul minoritar și a rezistat patru ani. Prin contrast, guvernul Ciorbea avea pe hîrtie o majoritate parlamentară solidă și nu a rezistat nici pe departe cît Văcăroiu.
Și guvernul Năstase a pornit ca unul minoritar, dar a ajuns prin racolare de parlamentari să aibă o viață liniștitiă. Tăriceanu nu are nici resursele, nici potențialul de șantaj necesare pentru a aduce PNL la o majoritate parlamentară, așa că cel mai indicat este să rămînem la comparația cu Văcăroiu. Are Tăriceanu șanse să reziste pînă la următoarele alegeri la termen, pînă în 2008?
Și în 1992 și acum, exista o ecuație parlamentară complicată, în care interesul marilor grupări era de a se bloca reciproc. Atunci, PSDR și CDR nu puteau să colaboreze. Așa că executivul, odată votat, a funcționat în virtutea inerției.
Marea deosebire față de 1992 este poziția Președintelui. Atunci am avut un executiv prezidențial. Guvernul numit de Președinte a trecut prin votul partidelor care îl susțineau pe Iliescu, deși nu se angajau direct în executiv (au făcut-o mult mai tîrziu, în ultima perioadă a acelei guvernări).
Acum, avem același gen de majoritate tacită. Numai că nu este o majoritate pro-prezidențială, ci o majoritate anti-prezidențială. PSD și PNL au în comun un inamic: Băsescu. De aici și marele semn de întrebare: Tăriceanu se poate baza pe majoritatea anti-prezidențială din Parlament, dar ce va face Băsescu? Opoziția s-a mutat acum la Palatul Cotroceni.
