Pe strada mea locuiește un pensionar care s-ar putea numi Popescu, dacă nu l-ar chema cu totul altfel. Este văduv iar singurul său fiu a avut drum prin Canada și nu s-a mai întors. Bietul bătrîn este mîndru spre înfumurare de această situație, fiindcă nu-i de colea să ai un fecior prin Canada.
Din vreme în vreme, pensionarul tremură către fiu cîteva rînduri într-o scrisoare, ca să nu i se facă urît feciorului pe-acolo, printre atîția canadieni. Și-așa, prin vară, s-a așezat moșul cu pixul în mînă, potrivindu-și în scaun spinarea măcinată de spondiloză.
„Of, bre fecior, e mojicie mare prin țărișoară și lumea e săracă. Tîlharii și criminalii fac să curgă sînge nevinovat, iar eu mi-am montat o alarmă trainică. Însă tu să te îmbraci gros, să nu te tragă la șale curentul, căci vremea este înșelătoare pe-acolo, prin Canada voastră, și să fii atent cu fetele, să nu te încalțe vreuna. Alege-ți o canadiană gospodină, mă-nțelegi tu. A fost mare grevă pe la noi, dar tu să fii cu ochii pe poștaș, că ți-am trimis un pachet cu de toate, și cu ceapă roșie, care nu se găsește pe la voi, pun rămășag.”
Astfel îi scria pensionarul care s-ar putea numi Popescu feciorului său din Canada, om de 45 de ani. Și, după ce isprăvi de tremurat rîndurile pe hîrtie, își aprinse o țigară Carpați. Ușor îndoită din mijloc, țigara părea și ea de mult ieșită la pensie.
Deschise fereastra și pofti politicos fumul afară. Dintr-un apartament vecin, o adiere de sarmale își împletea chemarea cu zumzetul cordial al dimineții. În al treilea balcon din stînga, o fetiță – cu galbenul părului dezlipit de pe tricolor – hrănea atent cu lingurița un pisoi cu aer de mareșal sovietic. Din minut în minut, mareșalul mieuna solemn. Pe o bancă din fața blocului, doi îndrăgostiți se pregăteau să dea cu banul: să se sărute, să nu se sărute…
Vai de mine, ce era să fac – se îngrozi pensionarul, înduioșat de șoaptele patriotice care-i parveneau pe ecranul ferestrei. Fără nici o ezitare, ghilotină scrisoarea, o aruncă la coș, apoi începu fierbinte altă scrisoare, cu asperitățile mult pilite.
„Dragul tatii, nu ți se face uneori dor de casă? Niciodată parcurile n-au fost mai verzi, fetele hrănesc pisoii cu lingurița, în timp ce îndrăgostiții dau cu banul: să se sărute, să nu se sărute…”
Pensionarul își aprinse un Dunhill, primit de la fecior. Țigara se lăsă fumată vertical, cu un aer de lord țîfnos. Culcă scrisoarea optimistă în plic și coborî la credincioasa lui limuzină Dacia, cu gînd s-o întrebe în ce an s-a terminat colectivizarea în agricultură.
Dar Dacia lui dragă, cea cu care și-a înșelat pentru prima oară soția, bocea o doină din satul ei natal, Colibași. Pensionarul îi șterse lacrimile de pe faruri și se îngrozi privind-o: peste noapte, nelegiuiții îi violaseră mașina, o tîlhăriseră și o umiliseră cu perversiuni. Dumnezeule, cum au putut să se poarte astfel cu o bătrînică ?
Pensionarul își șterse propriile lacrimi. Cum liftul nu funcționa, își uită vîrsta și alergă octogenar pe scări. Făcu fărîme a doua scrisoare și o refăcu pe prima, cea pesimistă, neomițînd să adauge că nici automobilele nu mai sunt în siguranță iar liftul a căzut la pat de circa trei luni.
Seara, află de la TV că s-au mărit pensiile și că se vor inaugura primele bordeluri sătești, așa încît distruse prima scrisoare și o refăcu pe a doua.
Nici nu isprăvi bine opera de restaurare a celei de-a doua scrisori, că primi un telefon energic de la prietenul său de-o viață, colonelul care s-ar fi putut numi Petrescu dacă nu l-ar fi chemat altfel. Colonelul fusese operat de o hernie infernală în urmă cu o lună. Și cu toate că operația de hernie inghinală este culmea banalității chirurgicale, bătrînul colonel avea de-a face cu niște dureri cumplite. Sărmanul de el, iată-l pus în situația de a geme așa cum nici pe cîmpul de luptă nu ar fi făcut-o. Abdomenul i se infectase, iar respirația amenința cu mișcări greviste de mare amploare. Nu mai era de șagă, gîndi bătrînul colonel, îmbrăcîndu-și uniforma de gală. Se urcă într-un taxi și- ordonă șoferului, la spital, băiete, executarea!
După ce auzi la receptor povestea aceasta amară, pensionarul rupse a doua scrisoare către fiul din Canada și o refăcu pe prima.
***
De atunci, pentru mai multă siguranță, pensionarul care s-ar putea numi Popescu îi scrie și-i trimite, fiului său din Canada, cîte două scrisori, în care-i face cunoscute realitățile personale și naționale. Una din scrisori este de bine, iar cealaltă este de rău.
Nenorocirea este că niciodată fiul său nu reușește să-și dea seama care-i scrisoarea de bine, și care e de rău.
