Faptul că Cetatea de Scaun a Sucevei a fost dotată încă din perioada medievală cu o cisternă de apă pentru stingerea incendiilor este cunoscut în rândul istoricilor, dar este mai puțin știut de publicul larg. Această situație se va schimba odată cu finalizarea etapei de restaurare care se derulează în prezent și se va încheia în 2028.
Directorul Muzeului Național al Bucovinei, dr. Emil Ursu, a declarat că în zona în care a fost cisterna, în curtea interioară a cetății, s-a mai săpat în anii ’60 – ’70 până la aproximativ 6 metri adâncime, dar la un moment dat s-a renunțat. A mai existat o tentativă, din partea muzeului, în 2014, dar nu s-au obținut aprobările necesare. În cadrul actualului proiect de restaurare, a fost inclusă și scoaterea la iveală și punerea în valoare a cisternei care datează din Evul Mediu. Potrivit directorului Ursu, în cisternă se ajungea pe o scară interioară în formă de melc. Săpăturile vor începe în primăvara anului viitor.
În actuala etapă de restaurare s-a schimbat deja podul de acces, s-a înlocuit toată balustrada de lemn cu una din fier forjat, despre care dr. Ursu spune că „sperăm să țină măcar 100 de ani”, a fost restaurată și consolidată contraescarpa (zidul de la șanțul de apărare), prin foraje la 14 metri adâncime pentru evacuarea apei („barbacane”) și se sapă 26 de puțuri la 14 metri adâncime pentru rezolvarea problemei infiltrațiilor și pentru consolidarea versantului unde se află zidul de vest al cetății.
De asemenea, se va reface tot pavajul din cetate și va fi chituită zidăria. Restaurarea actuală se face prin două proiecte, unul cu o valoare de 24,78 de milioane de lei și unul de 11,79 de milioane de lei.
Reamintim că Cetatea de Scaun a Sucevei a fost ridicată la sfârșitul secolului al XIV-lea, în timpul domniei lui Petru I Mușat, care a mutat capitala țării Moldovei de la Siret la Suceava. Rolul cetății era de fortăreață pentru adăpostul familiei voievodale și al curtenilor apropiați.
Cea mai veche mențiune documentară a Cetății de Scaun a Sucevei este din 11 februarie 1388. De numele lui Ștefan cel Mare se leagă edificarea celei de a doua incinte exterioare și ample lucrări de amenajare interioară. În timpul domniei lui Ștefan cel Mare cetatea a rezistat asediilor conduse de sultanul Mahomed al II-lea, în 1476, și al polonilor, în 1497.
După moartea lui Ștefan gloria cetății a apus. În septembrie 1538 a fost ocupată de oștile lui Soliman Magnificul. În 1563, în timpul domniei lui Despot Vodă, a fost din nou asediată și a suferit stricăciuni însemnate, fiind abandonată. Capitala Țării Moldovei a fost mutată la Iași.
- Cei doi stejari din curtea interioară au fost plantați pe 28 noiembrie 1918
Cetatea a fost refăcută la sfârșitul secolului XVI, în timpul domniei lui Ieremia Movilă, și apoi la mijlocul secolului XVII, în timpul lui Vasile Lupu, considerat „al treilea constructor al cetății”. Strălucirea a apus din nou în 1653, când domnitorul Gheorghe Ștefan, cu ajutor polon și transilvănean, a asediat și a cucerit cetatea. În 1675 a fost distrusă din nou, din ordinul turcilor, iar ceea ce a mai rămas a ajuns ruină la marele cutremur din 1683.
Zidurile rămase au fost acoperite de moloz și pământ, iar piatra a început să fie cărată de localnici, pentru construcția de case.
La sfârșitul secolului XIX, din inițiativa arhitectului austriac Karl A. Romstorfer, conservator din partea Imperiului austro-ungar pentru Bucovina, cu sprijinul important al unor intelectuali suceveni, la Cetatea de Scaun au început ample lucrări de degajare a zidurilor de pământul și molozul care le-au acoperit după cutremurul din 1675.
Aceste prime lucrări de restaurare, din perioada 1895-1904, au scos la iveală cantități impresionante de obiecte, care au format nucleul colecțiilor muzeului orășenesc Suceava, deschis în vara anului 1895.
În data de 28 noiembrie 1918, pentru a marca unirea Bucovinei cu România, în curtea interioară au fost plantați cei doi stejari care și astăzi străjuiesc în Cetatea de Scaun.
În anul 1951, la Suceava a fost organizat, sub conducere profesorului Ioan Nestor, primul șantier-școală de arheologie medievală românească. Au urmat lucrările de consolidare și restaurare din anii 1962-1977 și apoi importanta restaurare din 2011-2015, care a inclus și stabilizarea versantului, realizată cu fonduri europene.
