Ciprian Porumbescu, „un inel cu piatră scumpă pe podoabă de aur”

Peste Moldova s-a așternut o molatecă toamnă, cu vremuri schimbătoare, când natura ne oferă un minunat spectacol cromatic, care te îmbie să devii atent „spectator”. Zilele trecute, alături de câțiva iubitori de frumos, am hotărât să pornim într-un pelerinaj de suflet, prin locuri tihnite, ajungând și pe urmele inegalabilului „crai nou” al culturii românești, Ciprian Porumbescu. Pe 14 octombrie s-au împlinit 168 de ani de când, sub ocrotirea Sfintei Parascheva, preoteasa Emilia i-a dăruit soțului ei, preotului Iraclie Porumbescu, pe-al doilea dintre cei nouă copii, care a înscris pagini unice în cartea de aur a culturii naționale. De aceea, o rugăciune la mormântul lui era, cred, cea mai potrivită dovadă a neuitării.
Înspre leagănul prunciei sale, Stupca (astăzi purtând numele cunoscutului teolog și muzicolog), am străbătut o pădure, uimindu-ne de priveliștile răpitoare ca frumusețe. Am admirat nu doar măreția peisajului, dar și veștedul covor multicolor al frunzelor căzute de pe ramuri, având impresia că ne aflam într-o imensă catedrală pictată de cel mai iscusit acuarelist din câți au existat vreodată. Am pășit pe el, gândind la spusele inspirate ale dumnezeiescului Ioan Hrisostom: „Și precum mai mult ne minunăm de sculptorul de statui atunci când face una frumoasă din aur, așa și de Dumnezeu ne minunăm și-L slăvim că a pus frumusețe negrăită în trupurile noastre, dar și în toată zidirea”. Cu cât înaintam în codru, bolțile bătrâne păreau susținute de falnicii copaci întinși către eter, aidoma unor mândre coloane. Din înaltul cerului se cerneau umbre de amurg, iar din loc în loc, câte o rază de lumină străpungea desișurile veștede, aducând o strălucire aparte frunzișului de o culoare gălbuie, dulce-stinsă. În adânca singurătate, roiurile de frunzare oftau greu sub călcâiele timpului nemilos, confirmându-ne faptul că și această toamnă este un popas al vremelnicei noastre existențe dăruite de Creatorul timpului și Stăpânul veacurilor. Ajunși în sat, ne-am îndreptat către biserica ce străjuiește așezarea, ca o citadelă. La câte evenimente vor fi asistat secularele ziduri sfințite, ca de altfel toate bisericile din mănăstirile, satele sau orașele țării noastre! Numai dacă ne gândim la cele opt cruci albe înșiruite în partea de răsărit a lăcașului, ele ascund povestea mișcătoare a unei familii de care bine ar fi să nu uităm.
Din această zbuciumată și dramatică istorie voiesc a așterne mai departe câteva aspecte: crucile cu pricina aparțin preotului Iraclie, soției sale, preoteasa Emilia, și celor nouă copii ai lor, dintre care unul avea să devină un apreciat și iubit compozitor, Ciprian Porumbescu. Tânărul teolog și muzician a crescut într-un cămin unde credința și cultura se învăluiau într-o armonioasă îmbrățișare, realitate reflectată în mare măsură de creația sa componistică, la vârsta maturității. Nu poți trece pe lângă cele opt cruci ocrotite de zidurile bisericii din localitatea Ciprian Porumbescu și să nu te cuprindă fiorul unei zguduitoare certitudini: suntem cu toții călători prin lumea pământeană, degrab trecătoare, urmând ca la finele vremelnicului nostru pelerinaj, prin mormânt, să pășim către bolțile veșniciei, având drept țintă finală Împărăția cerurilor. Prin Domnul Hristos, Cel înviat din morți, mormântul s-a preschimbat dintr-un simbol al unei lumi pesimiste, al unei călătorii eșuate, sfârșite la cimitir, în poarta către veșnicie de care face pomenire Sfântul Evanghelist Ioan: „Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă, începutul și sfârșitul. Fericiți cei ce spală veșmintele lor, ca să aibă stăpânire peste pomul vieții și prin porți să intre în cetate” (Apocalipsa 22, 13-14). Cuprinși de această evidență, am rostit o rugăciune la căpătâiul primei cruci, acolo unde, sub brazda străvechiului pământ românesc, în urmă cu 138 de ani, a fost înmormântat Ciprian Porumbescu, în al 29-lea an al existenței sale, pomenindu-i și pe părinții, frații și surorile lui, veșnici întru așteptarea „zilei a opta”.
După cuvenita rugăciune, eu și tovarășii mei de drum am vizitat muzeul memorial din apropiere, ce adăpostește dovezi incontestabile ale uriașei personalități a lui Porumbescu, adevărat deschizător de drumuri în componistica românească. Apoi, mai sus de biserică, am pornit pe urmele lui în căsuța amenajată acum muzeu, care, odinioară, servea drept bucătărie gospodăriei părintelui Iraclie din Stupca; locuința propriu-zisă a fost distrusă în timpul ultimului război mondial, odată, se pare, cu celebra vioară a junelui Ciprian. Am pășit cu sfială și cu un simțământ de adâncă smerenie în căscioara cuminte, unde, din difuzoarele rânduite discret de administratorii muzeului, se auzea în surdină cea mai cunoscută compoziție a lui Porumbescu „Balada pentru vioară”. Terminată la 21 octombrie 1880, ea a devenit partitura de referință a creației clasice românești din secolul al XIX-lea. Timp de mai bine de o săptămână, tânărul s-a retras în tihna idilică a locurilor natale, a schițat, a prelucrat, a șlefuit această pagină muzicală de o rară sensibilitate, plină de poezie și nostalgie, cu raze de lumină și pete de întuneric, îngemănând și metamorfozând doina, cântecul și jocul bătrânesc. Să fi scris doar atât și Porumbescu tot mare ar fi rămas, tot unic ar fi considerat în istoria muzicii românești. Dar dacă te gândești că, la cei 29 de ani când, după ale noastre calcule, și-a început prea devreme drumul înspre veșnicie, avea compuse sau prelucrate 250 de piese? Foarte puțini știu că printre ele se află și numeroase cântări bisericești. Amintim câteva titluri: „Cântările Sfintei Liturghii în Do major”, „Tatăl nostru”, „Adusu-mi-am aminte” în sol minor, „Condacul Maicii Domnului”, „Prohodul Domnului”, „Priceasna de Paști” și „Axion la Rusalii”, cântări la Te Deum, „Oratoriu pentru Vinerea Patimilor pe patru voci” și altele. Prin toate Ciprian Porumbescu a devenit o legendă, chiar dacă, mai nou, s-au ivit și voci care să conteste această realitate neîndoielnică.
Acolo, la Stupca, lângă zidurile bisericii cu hramul „Sfântul Dimitrie”, am găsit mormântul lui Porumbescu încărcat de ofilitele semne ale trecerii timpului, purtând, după a sa dorință, culorile tricolorului național. Sper ca numele și creația lui să nu se vestejească nicicând, căci Sfânta Scriptură ne învață despre cei ce prin muzică mângâie sufletele oamenilor: „Ca un inel cu piatră scumpă pe podoabă de aur este rostul cântăreților” (Ecclesiasticul 32, 6).
(Arhim. Mihail Daniliuc, Ziarul Lumina)