La mai puțin de un kilometru de centrul Sucevei, de cum treci de cocioabele clanului Hagiu, începe o altă lume, în care puțini se încumetă să calce, mai ales vara. Groapa de gunoi a Sucevei, prezentă pe buzele multora de-a lungul anilor, din cauza mirosului care răzbate uneori de acolo până în apartamente, ori din cauza incendiilor tot mai frecvente în ultima vreme, își trăiește acum ultimele zile, petrecută pe ultimul drum de clienții cei mai fideli – ciorile și câinii vagabonzi.
Odată cu închiderea acesteia, din ordinul Uniunii Europene, toate deșeurile produse de cei peste 110.000 locuitori ai Sucevei sunt cărate acum la Fălticeni, iar zecile de familii care își asigurau traiul scormonind prin mormanele de gunoi, într-o putoare insuportabilă, au rămas acum fără principala sursă de hrană.
Realitate mascată de zăpadă
Dincolo de ghereta unui paznic apatic, care știe că nu are ce să păzească, că nimeni nu va fura vreodată munții de gunoi adunați acolo, pe malul drept al râului Suceava, te întâmpină un peisaj fascinant și înfiorător în același timp.
De o parte și de alta a drumului bătucit de roțile camioanelor încărcate cu gunoi și ale utilajelor trimise să-l împrăștie se ridică delușoare, acoperite de albul inocent al zăpezii. Ar fi plăcut să te plimbi pe acolo, ca printre dealuri, dacă sub fuioarele de zăpadă nu s-ar întrezări resturi putrezite de cârpe, sticle de plastic, hârtii îmbibate de mizerie și toate celelalte rămășite ale civilizației, de care preferăm să uităm cât mai repede.
Mai încolo, delușoarele se transformă în munți de gunoaie, cu culmile ridicate până la nivelul firelor stâlpilor electrici, în vreme ce drumul dintre ele pare un biet canion.
De-a lungul timpului, pe cele 28 de hectare ale gropii de gunoi s-au adunat cantități impresionante de gunoaie, diminuate parțial de colectarea selectivă și de incendiile repetate.
Groapa ascunde partea rușinoasă a umanității, capacitatea noastră imensă de a consuma și a distruge, precum și cea de a hrăni de pe urma gunoiului familii cu zeci de copii.
Lorzii gunoaielor
Sus, pe platoul muntelui de gunoi, apar primele semne de viață – mii de ciori și zeci de câini vagabonzi, rătăcind de ici-colo, fără o țintă anume. Ei sunt acum stăpânii muntelui – lorzii gunoaielor. Ciorile nici nu se mai feresc din calea lor, au ajuns să coexiste atât de bine, încât e ceva absolut natural să vezi doi – trei câini trăgând de pungile amestecate printre alte resturi, în vreme ce lângă botul lor ciorile ciugulesc liniștite.
Atât de multe ciori sunt aici, încât de și-ar lua zborul toate odată, cerul s-ar întuneca, ca la o eclipsă de soare. Nimic nu le mai tulbură pacea acum, după ce camioanele au încetat să vină, încărcate cu zecile de tone de gunoaie produse zilnic de suceveni și după ce concurența lor, scormonitorii de gunoaie, au plecat de acolo, din lipsă de materie primă.
Din când în când, una cârâie mai tare, speriată poate de gândul că în curând nu vor mai găsi nici ele mâncare proaspătă, iar suratele ei sar ca arse, la un metru deasupra solului format doar din gunoaie, pentru a reveni apoi la îndeletnicirea lor migăloasă, sortarea resturilor.
Un singur om mai e acum la groapă, călare pe un buldozer cu roțile pline de mizerii lipicioase.
Nimic nu îl mai grăbește acum. Treaba lui e să niveleze mormanele de gunoi mai proaspăt, să le transforme în straturi care să se adauge zecilor de niveluri de gunoi care s-au adunat de-a lungul timpului, formând un colos vizibil de la distanță.
“Altă dată nu știam cum să mă mișc mai repede, să eliberez drumul de mormanele de gunoi, că din spate veneau alte camioane pline. Acum le plimb dintr-un loc în altul, să fac un platou care să fie acoperit cu pământ. Cam doi ani ne va lua să acoperim totul, mai ales că vor un strat de doi metri de pământ deasupra”, spune Dan, de la volanul buldozerului.
Peisajul e dezolant și pentru el. Altă dată el și colegii săi aveau parte de un adevărat spectacol, privind țiganii care se agitau ca furnicile printre mormanele de gunoi, scormonind cu mâinile goale după sticle de plastic, cabluri și bucăți de fier, ori după resturi de mâncare, care erau considerate o adevărată comoară.
“Uneori găseau în gunoi baxuri de bere expirată și lăzi cu mâncare învechită și se mai luau la bătaie pentru ele. Asta era pentru ei o adevărată comoară”, spune omul, cu regret în glas, la amintirea acelor zile.
Focul din adâncuri
Undeva, spre marginea gropii, care e de fapt un munte de gunoi, un voal de fum ascunde pădurea din spate. E puțin în comparație cu zilele în care izbucneau incendii, când fumul aspru și înecăcios se revărsa asupra satelor din jur și năvălea pe străzile Sucevei, chinuindu-ne plămânii.
“Asta e o nimica toată”, spune omul, pregătindu-se să înfigă lama buldozerului într-un alt morman de deșeuri. “Nu au ce-i face, nu o să-l oprească nici cu zeci de pompe de apă. Focul arde în adâncuri, e mereu prezent, noi îl vedem doar când răbufnește. Nu o să scape de ele decât când o să îl astupe cu o pătură groasă de pământ”, spune el, cu un zâmbet de cunoscător pe buze.
Sutele de mii de tone de gunoi adunate în acest loc, supuse procesului de descompunere, emană cantități apreciabile de gaze, care adesea iau foc singure, prin autocombustie.
