Din octombrie încoace toată politica României freamătă cu gândul la data de 16 mai 2006. Dar data la care cei mai optimiști sperau ca Uniunea Europeană să confirme că ne deschide porțile nu mai este însă atât de certă. Comisia Europeană ne păstrează pe aceeași linie de așteptare până în toamnă, urmând să vadă atunci dacă merităm să schimbe macazul și să ne dea semnalul verde pentru stația finală, Europa. Toată lumea părea însă să se aștepte la un mesaj mult mai optimist. Și anume că ni se confirmă acum data aderării la 1 ianuarie 2007. Dar dacă e să analizăm comportamentul liderilor români din ajunul și din ziua de 16 mai, vom realiza că raportul Comisiei Europene n-a mai fost o surpriză. Cel puțin, nu pentru aceștia. De ce spun asta?
Păi haideți să ne aducem aminte cum a fost, de exemplu, cu acceptarea României în NATO. Toata floarea puterii momentului, în costume de sărbătoare și cu cravate roșii să atragă privirile, s-a grăbit să fie prezentă la ceremonia în care s-a anunțat vestea cea bună. Care mai de care mai pregătit să stea în prim-planul camerelor de televiziune, să zică el ce mare scofală intrarea în NATO. Și cât de mult îi datorează țara întreagă acest lucru. Dar acum, liderii lipsă la apel. Băsescu, noroc cu hernia, era în spital, la Viena. Ce să caute la Strasbourg? Tăriceanu, liniște în rând, pitit frumos în țărișoară, nici usturoi de Strasbourg n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Vicepremierii, trei la număr, care-ncotro. Președinții Camerelor Parlamentului, unu e de la Opoziție, doar nu era să se ducă să reprezinte țara. Celalalt, chiar dacă s-a dus, nu a fost remarcat. Interesul cu care liderii au tratat ziua de 16 mai a dezvăluit, practic, celor care știu să privească, ce era în raportul de țară.
Anume faptul că pentru noi nu s-a comandat încă crema de legume franțuzească, dar primim în continuare ciorba reîncălzita a celui care stă în anticameră.
