Ciopraga

Teribil de nedrept acest început de an în care moartea cosește năprasnic în rândul literaților moldoveni! Ștefanache, Ignea, Vieru și acum Const. Ciopraga, în numai trei săptămâni! Odată cu dispariția profesorului s-a pierdut un reazim, un temei, un reper, principalul punct de sprijin într-un Iași și-ntr-o breaslă ce astfel primesc motive în plus să nu mai fie ceea ce au fost. Într-un fel sau altul, toți avem convingerea că i-am fost studenți, deși, iată, în vremea în care sussemnatul ucenicea la Filologie, Ciopraga preda la Sorbona și-n cinci ani de facultate l-am întâlnit doar la un singur examen. A fost, însă, spiritul tutelar de la care am învățat cu toții respectul pentru literele române, seriozitatea în profesie și urbanitatea confraternă în relațiile cu ceilalți. N-a dat lecții: propria-i conduită se constituia imperios în exemplu de urmat. Într-o breaslă gălăgioasă și ireverențioasă cu sine însăși, a reprezentat moderația, bunul-simț, echilibrul. Urmărind cu atenție caldă evoluțiile tinerilor condeieri (să nu uităm că el a fost cel ce l-a adus pe Labiș de la Fălticeni, la Iași), n-a fost niciodată refractar la jocurile de lumină/umbră propriii tendințelor înnoitoare și n-a văzut în ele momente de ruptură, ci a știut să le înscrie, dacă purtau însemnul valorii, în acel continuum organic al scrisului românesc. Abia acum îmi dau seama că, în cele cinci decenii de când îl cunosc, nu l-am auzit niciodată spunând o vorbă rea despre nimeni – astfel făcând figură aparte într-o breaslă în care contestarea contondentă a confraților s-a instaurat ca voluptate a profesiei. Fără îndoială că a deținut cel mai solid capital de prestigiu în „orașul amintirilor”, constituit din exemplaritate biografiei (prizonier în Siberia, profesor la Sorbona, membru de onoare al Academiei Române), din seriozitatea și acuratețea cu care practica actul critic, din exemplara putere de muncă (la aproape 93 de ani, continua să respecte norma zilnică de scris pe care și-o impusese încă din tinerețe!), din totala absență a tonului revendicativ, înlocuit cu argumentul suveran al creației proprii, singurul apt să legitimeze un spiritus rector în lumea literelor. N-a deținut funcții și responsabilități scriitoricești, dedicându-se în primul rând carierei universitare (între altele rector la Suceava); a fost doar, cu multă vreme în urmă, membru al Consiliului Uniunii și a deținut, un rang de reprezentare la revista „Cronica”, unde, ca director onorific, nu s-a putut implica prea mult în destinele publicației.
Am avut privilegiul să-i editez câteva cărți importante pentru destinul său scriitoricesc, începând cu „Literatura română între 1900-1918” (1971), continuând cu „Personalitatea literaturii române” (1974), carte de sinteză ce a avut parte, la „Junimea”, și de o ediție în limba franceză (1975), apoi un neașteptat volum de versuri („Ecran interior”, 1975), o carte de critică aplicată („Între Ulisse și Don Quijote”, 1978), o ediție a „Poeziilor” lui Eminescu (1974) – recoltă literară consistent completată cu titluri apărute la editurile din Capitală. Peste câteva zile urmează să-i apară, la Editura Academiei, un volum de documente literare (scrisori ce i-au fost adresate de mari personalități din țară și străinătate).
Autor prolific, voce critică distinctă și autoritară, a avut parte și de respectuoasă recunoaștere, și de bizare receptări minimalizatoare. În cea mai recent apărută Istorie a literaturii române, Ciopraga este doar menționat, cu ingratitudine, la „și alții”, în vreme ce autori de mai mică notorietate se lăfăie cu poză pe pagini întregi. Neîndoielnic, timpul le va așeza pe toate la locul cuvenit.
Const. Ciopraga a plecat în lumea tăcerii. Moartea a știu s-o privească senin. Într-un interviu, spunea: „Cred că a vorbi despre moarte ca despre un terminus este dezastruos (…) Durăm atâta timp cât rămân lucruri ce amintesc de noi. Înfăptuirea este un antidot al morții.” În marea și ultima călătorie, Const. Ciopraga poate pleca având sentimentul deplinei împliniri.