Ciofu T. Vasile

Constat că nu contenesc, prin diverse reviste, să apară tot soiul de rememorări pe tema „cum m-am luptat eu cu cenzura”. Cât se poate de reală rămâne suferința scriitorului oripilat cândva de tăieturi și interdicții, dar mă grăbesc să fac precizarea că „lupta” se purta pe alte fronturi, fiindcă onor Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor… nu discuta niciodată cu autorii. Era regulă! Cenzorul mititel (de regulă, cenzoriță, fiindcă partea femeiască e mai aplicată către deslușirea unor înțelesuri abil disimulate) făcea un semn discret cu creionul pe marginea textului și atrăgea atenția cenzorului (mai) șef, care, la rându-i, chema la discuție directorul editurii. Vel-cenzorul venea la convorbire înarmat cu o radieră, iar directorul, cu un Distonocalm. Prezența radierei comporta belșug de semnificații. Mai întâi, sugera posibilitatea dialogului: dacă editura (în numele autorului) ar avea dreptate și-și susținea convingător punctul de vedere, cenzura ar fi dispusă la concesii. Apoi, aceeași banală radieră sugera ideea că șeful este mai luminat decât încuiatul de subaltern ce a înnegrit prea sârguincios filele întru evidențierea vigilenței dumisale. Și cum, până la sfârșit (adică, după efectuarea tăieturilor și modificărilor) toate urmele de creion erau șterse, radiera desființa ultima legătură dintre DGPT și manuscris: cenzura n-a tăiat, cenzura n-a modificat, intervențiile în text au fost convenite între editură și autor, prin bună înțelegere și acceptată colaborare.
Mânuța autorului le făcea pe toate – cu pixul împrumutat de la directorului înzestrat cu prezumtivă împuternicire, totdeauna convins că-s meritate niscaiva concesii pentru salvarea unei cărți. Și, într-adevăr, unele observații erau chiar mărunțișuri – oricum regretabile ca idee a intervenției străine în textul altuia – dar neesențiale în fond. Conduita scriitorului în acel moment de cumpănă ce hotăra apariția cărții diferea net de la caz la caz.
Unii, dornici să apropie momentul întâlnirii cu geamlâcul casieriei lui Bătrâneanu (casierul de la Fondul literar), tăiau cu ochii închiși – cum, necum, să apară cartea! Alții, mai scrupuloși, se străduiau să afle portițe și sinonime, înlocuiau, vag, „înger” cu „fâlfâire” și „Dumnezeu” cu „eternitate”, încercând să păstreze cât de cât sugestia inițială.
În fine, cea de-a treia categorie, a luptătorilor, nu era dispusă la nici o concesie; autorii trimeteau memorii, solicitau audiențe – într-un cuvânt, se băteau pentru scrisul lor și, câteodată (rar) izbuteau să iasă la liman cu textul intact. Un rol extrem de important revenea conjuncturii (inclusiv internaționale): ce era posibil azi, devenea prohibit mâine, apoi iarăși o anumită deschidere, repede obturată – și tot așa, într-o desfășurare sinusoidală, cu tendința generală (mai ales în ultimii ani) de aplatizare a buclei superioare până la coborârea ei sub abscisă.
Cenzura opera cu mai multe categorii de rigori. Unele, în felul lor, de înțeles: dacă industria copia ilicit cine știe ce patent străin, păreau (atunci) oarecum justificate eforturile de obscurizare a furtului – măcar se putea bănui care-i rațiunea interzicerii referirilor la instalația WPX-106. A doua categorie de interdicții, total tâmpă, se referea pur și simplu la cuvinte și-atât. Lista de vorbe hingherite (mai ales în poezie) începea cu Dumnezeu, continua cu biserică, înger, duh, sfânt și tot așa înainte.
Cenzura era preocupată și de moralitatea scriiturii, semnalând cu promptitudine tot ceea ce-i părea… indecent.
Din experiența proprie: am împrumutat, pentru un personaj dintr-o piesă, numele unui pădurar din lunca Prutului: Ciofu T. Vasile. Mi s-a cerut, fără explicații, să-l re-botez. Mi-am zis că-i vreo interzisă potrivire onomastică: l-o fi chemat astfel pe cine știe ce cap legionar, transfug, disident… Când colo, ce era? La o pronunție rapidă (nume+inițială+pronume) apăreau inacceptabile conotații… porno! Ca să vezi! Și așa, Ciofu T. Vasile (trăiește și astăzi, bine mersi, fără să știe că a oripilat, cu numele-i, cenzura…) a devenit, în piesă, Ciofu C. Vasile…
Dar astea rămân glumițe. Marile interziceri, modificările de substanță, reprezentau hotărâri politice și le lua, în primă instanță, Consiliul Culturii și, după aceea, și mai sus. În fața secretarului CC cu propaganda, cenzura nu era mai mult decât un biet fluture pe lampă.
Când am primit dezlegarea „de sus” pentru publicarea romanului lui Breban „Bunavestire”, cenzorul și-a înghițit toate obiecțiile și a ștampilat conștiincios pagină după pagină, uitând că avea mari obiecții încă de la titlu (Bunavestire: sărbătoare creștină, dar și numele unei gazete legionare…) Apariția unei cărți echivala, atunci, cu o bătălie. Câteodată, cu învingători.
P.S.
Încerc să ofer și alte informații „la temă” în emisiunea „Ghici cine vine la cină?” de astăzi (tvr Iași, orele 21,30-22,30) și de mâine (tvr 3, 21,30-22,30).