M-a întristat o știre: pe plaiul românesc, ciocârlia a fost trecută între speciile primejduite de apropiată dispariție! Pasărea care „are-n gușă o orchestră”, cum scrie prietenul nostru basarabean Arcadie Suceveanu, singura aripată care cântă în timp ce zboară (sau invers: zboară în timp ce cântă), mai prezentă în creația populară decât pasărea măiastră și adevărat simbol mioritic, n-o s-o mai asculte generația ce va să vină!
Ciocârliile, din familia Passeriformes, cuibăresc pe pământ și cântă în tăriile văzduhului. Nu numai poluarea și restrângerea habitatului le condamnă, cât vânătoarea practicată la noi mai ales de oaspeți italieni: dau un pumn de dolari și curăță România de ciocârlii – cine mai are nevoie de tril „live”, dacă există inscripționat pe CD? Din metrou, din avion, din limuzină, n-ai cum auzi ciocârlia și, probabil, mulți or fi crezând că glasul ei adevărat e-acela al naiului lui Fănică Luca, ori al aranjamentului simfonic enescian. Dacă, din 1970 și până acum, au dispărut 30% dintre speciile de pe Terra ce trăiesc în sălbătăcie, ducă-se și ciocârliile!
Oricum, România rămâne țara europeană purtătoare al atu-ului biodiversității: în Carpați trăiesc 35% dintre lupii continentului, 50% dintre urși, 30% râși. Ciocârlia e-un ghemotoc de pene tern și modest colorate; vânătorii o împușcă nu pentru c-ar poseda cine știe ce virtuți culinare în trupușorul cât o sarma, ci din simpla plăcere a tirului. Ar putea încerca satisfacții similare trăgând la talere, în poligon, dar doborârea măruntei ținte însuflețite autentifică altfel ieșirea în teren, echivalând cu ștampila pe delegație: „da, dom’le, am fost în România, la vânătoare de ciocârlii, îți trimit poza prin e-mail!”
Ne place, nu ne place, dispariția unor specii face parte dintre legile firii. În istoria planetei au fost cinci perioade crâncene (în Ordovician, Devonian, Permian, la începutul și la finalul Triasicului) când s-au produs cataclisme în urma cărora au dispărut aproape toate speciile marine și trei sferturi din cele terestre, evoluția trebuind s-o ia de la capăt. A șasea perioadă o trăim acum – prima din istorie în care vinovate nu-s dezastrele naturale, ci omul. Incredibil, dar datorită acțiunilor sale necugetate, dispar definitiv circa 40 de specii de viețuitoare în fiecare zi!
Ca (fost) vânător și etern pescar, percep schimbările din ecosistem mai acut și, pot spune, chiar mai dramatic; văd limpede cum, încet-încet, sălbătăciunile se împuținează, se chircesc, dispar, și pot face comparații cu ceea ce a fost odată. După tracasările zilnice, scurtele ieșiri în natură la sfârșit de săptămână n-au cum îngădui românului receptarea nuanțată a semnalelor SOS pe care natura agresată încearcă să ni le transmită fie și numai prin diminuarea drastică a efectivelor de animale și păsări sălbatice. Ați mai văzut cârdurile de căprioare prezente iarna, cândva, pretutindeni în preajma șoselelor? Unde-s norii de rațe sălbatice care, ridicându-se la primul foc, umbreau stufărișurile? Cu numai 30 de ani în urmă, se împușcau zeci de iepuri la o singură bătaie; acum, vânătorul trebuie să-i mulțumească norocului dacă-i aduce în bătaia puștii un urecheat-doi pe sezon! Ciocârlia nu-i singura cu existența primejduită. După dispariția dropiei și a zăganului, alte 25 de specii riscăm să le vedem, în acest deceniu, pentru ultima dată – între ele, până și familiara ciocănitoare. Și asta fiindcă ariile în care păsările cuibăresc ori le traversează nu-s, la noi, protejate în conformitate cu normativele europene.
De altfel, nu de mult, Comisia Europeană a dat în judecată România la Curtea Europeană de Justiție tocmai pentru omisiuni repetate de a se conforma legislației comunitare privind protejarea păsărilor sălbatice. Uniunea Europeană o să ne condamne, ceea ce, oricum, vine prea târziu: nu va schimba prea mult soarta păsărilor amenințate, nepoții noștri fiind sortiți să vadă doar pe desktop ciocănitoarea Woody și să asculte la cască Ciocârlia pe ritm de rapp, convinși că-s simple invenții artistice de amuzament. Și-atât.
