În ciuda legendărilor locale, satul Ciocănești nu a existat până în 31 iulie 1775, când „Ion Ciocan ot Bistrița, de la Ciocănești” și câmpulungeanul Damaschin Hurghiș își dispută, în fața înțelepților bătrâni câmpulungeni, muntele Botușul Mic. Damaschin avea zapis vechi, iar Ciocan promitea să aducă martori, dar nu o face nici după un an de zile, dar rămâne, oricum, cel care împrumută numele familiei sale satului pe care l-au și întemeiat. Ce-i drept, în vremea lui Alexandru cel Bun se menționa un toponim, Fântâna Rece, dar numai ca reper toponimic în diverse hotarnice.
De altfel, în recensământul lui von Spleny, Ciocăneștii sunt menționați ca pământ câmpulungean, Câmpulung Moldovenesc având, cu Ciocăneștii,1 boier, 6 popi și 360 familii de țărani.
La Ciocănești s-au stabilit, între anii 1756-1778, Ion Ungurean (Zagra), Pintelei Ungureanu (din Rebrișoara, înveșnicit de o acuarelă a lui Franz Jaschke din 1810, când bătrânul de 105 ani se mutase la Iacobeni), Vasile Ungurean (Fedru), Cozma Bindu (Borșa), Ion și Vasile Moroșan (Borșa)
În 2 februarie 1793, Simion Țigane din Ciocănești, trimis de Scaunul de Câmpulung, stabilește, după „hotarnica dintâi”, hotarele răzeșiei strămoșești de la Frunți, în munții Dragomănești.
În 22 noiembrie 1793, s-a făcut hotarnica imașului sătesc din Ciocănești, în dauna unui zapis falsificat de Toader Ujică: „De supt bâtca Oiții, drept la vale, în picior, unde s-a pus piatră de hotar; și pogoară drept în pârâul cel din mijloc a Furciturilor; și apucă pârâul, în vale, până ce dă în pârâul Colacului; și trece peste pârâul Colacului și apucă sâhla, în gios, până în capul dealului și drept în părău Brezi; și părăul Brezi, la deal, până în mijlocul muntelui Mestecănișului, în vărvu; și din vărvu, drept în gura plaiului Colacului, iar movilă; și iar suie la bâtca Oiții, de unde s-a început”. Martori: vornicul de Ciocănești, Ghiorghe Rus, Vasile Oane, Nistor și Precop Lupăescu, Vasile Purcelescu.
În 1797, Karl Manz, Cavaler de Mariensee, colonizează Ciocănești (Tschkaneschty) cu mineri și meșteșugari germani.
În 10 iunie 1818, bătrânii din Ciocănești, Petre Ciocan, Simion Țigane și Ștefan Giosanu, întăresc mărturia bătrânilor din satul Dorna despre munții luați în granița Ardealului.
În 5 iunie 1836, Neculai Groza din Iacobeni și Ion Iacoban din Ciocănești vând lui Filip Henris, „hămurai” (lucrător la forjă) din Iacobeni, o bucată de moșie din Poiana Iacobenilor, unde se așezaseră, de fapt, mai întâi, după venirea din Ardeal.
În 1843, biserica închinată Sfântului Nicolae din Ciocănești, din comuna bisericească Ciocănești, Cârlibaba și Ludwigsdorf sau, cum i se mai spunea, Siebenburgen, înălțată, în 1784, de Nestor Zdrian, Theodor Giosan, Damaschin Hurghiș și de epitropii din Ciocănești, avea 789 enoriași ortodocși, preot administrator fiind parohul din Ilișești, Dimitrie Bucevschi, tatăl pictorului Epaminonda Bucevschi. Biserica a beneficiat de o restaurare, în anii 1850 și 1851, făcută pe banii preotului Andrei Zugrav și ai enoriașilor, schimbându-și hramul în 1863(Arătarea Maicii Domnului). În 1876, paroh era George Sorocean, care păstorea 601 enoriași. În 1907, comuna bisericească Ciocănești, Oița și Botuș avea 860 credincioși ortodocși, paroh fiind Orest Bendevschi, născut în 1868, preot din 1894, paroh din 1905, cantor fiind, din 1892, Ioan Poliovei, născut în 1865.
În Ciocănești funcționa, din 1868, o școală cu trei clase[1].[2]
Drumul dintre Iacobeni și Cârlibaba se construiește începând cu anul 1847, sub dirigenția de șantier a constructorului Maftei Tonigar, din Fundu Moldovei, care este amendat pe nedrept, cu 15 florini și 40 creițari, pentru doborârea a 200 de arbori și, în 15 martie 1847, se plânge Administrației Bucovinei.
În a doua zi de Bobotează a anului 1887, Gherasim Rusu dijn Ciocănești a fost găsit mort, la târla lui de pe muntele Runcul, aproape de Bistrița. Bănuiți pentru omor era frații săi, cu care trăia în ceartă pentru o „cliromonie” (moștenire)[3].
[1] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 53, 1876 p. 56, 1907 p. 63
[2]
[3] REVISTA POLITICĂ, Anul I, nr. 21, martie 1887, p. 4