Cioacă

Tot umblînd pe coclauri, cum mi-e obiceiul, am nimerit, sîmbătă, la înmormîntarea lui Cioacă. Cortegiul a pornit de sub pădure, din găvanul în care-s ascunse acareturile țiganului. Domnia sa, consoarta și puradeii au viețuit de cînd îi știu într-o coșmelie de paiantă, cu pereții văruiți albastru-siniliu și cu acoperiș din carton gudronat, spuzit de mușchi. Satul e, ehei, departe. Mi-l amintesc pe paznicul-braconier Cioacă apărînd zîmbitor în chenarul prăvălit pe-o parte al ușii: știa că va fi vînătoare și, întîi de toate, în zori, s-a bărbierit. Greu de bănuit cu ce soi de scule; oricum, obrazul boțit străluce albăstrui. Vîrsta i-o poți aproxima doar după numărul plozilor, altfel, i-ai da între 30 de ani și, să zicem, 105. Totdeauna a fost ciuca bănuielilor și bătăii de joc. Din șapte furturi de lemne, era vinovat de unu-două, dar pătimea pentru toate. Cum se găsea un mistreț în laț, cum se controlau oalele țiganului Cioacă. Ba una, ba alta, s-a ales cu cazier: trei ani cu suspendare și cinci intrați în grațiere. Ne arăta cum saluta dumnealui, spășit, completul de judecată: „’trăiți, onorată ‘stanță”. Vînătorii îl iscodesc: Cioacă, ia zi, cum ai aflat de revoluție? „A trecut a’ lui Săndulache pe aici și mi-a zis Clar că se-ntîmplase ceva!” Cioacă n-a fost prost deloc. Și avea o blîndețe hîtră înscrisă pe mutra ciocolatie, brăzdată de riduri ca niște șanțuri anti-tanc. Povestea ciudat: din trei propoziții sărea două și rămînea numai cea din mijloc – de fapt… esența comunicării. Nara eliptic și lăsa loc de puncte-puncte, contînd pe imaginația ascultătorilor. „Dumnealor au împușcat mistrețul… era un grup de tovarăși… și-l acoperă cu frunzare, să-l ia pe șest, la întoarcere… Sigur că l-am ciordit… numai că… iertați dumneavoastră… drept atunci și-acolo m-au trecut nevoile… Plec eu, vin ei… Ninsese. Caută dumnealor porcul sub zăpadă și găsesc…” „Da’ ăia cu țapul?” „Mi-e cam rușine… Rănește unu’ un țap, îl dibuiesc și-l bag în ceaun. Știți ceaunul meu, lăsat în ‘943 de trenul regimentar; încape și-o vacă… Vine ăla cu țapul și milițianul după el: tovarășe Cioacă, ce ai în ceaun? I-am zis: ne-au năpădit păduchii, am dat jos toate de pe puradei și le-am pus la fiert. Acuși dă-n clocot. Să vezi cum sar gîngăniile cînd ridici capacul! S-au lăsat păgubași”. Da’ țiganca ta, cum mai arată? – îl zădărăște un gonaș, făcîndu-ne cu ochiul. Cioacă oftează: „La vreme de secetă, e bună și ploaia cu piatră”. „Și fiică-ta, a’ blondă?” „Ce-i cu ea?” „Păi, cum de-a ieșit blondă?” „S-o fi-ntîmplat vreun bălai printre strămoși…” Cioacă si-a „hrentuit” (vorba lui) sănătatea în pușcărie, fiindcă, pînă la urmă, tot a intrat la gherlă. A fost un an cu secetă și roadă puțină; pentru doi-trei știuleți, nu făcea să bați kilometri prin cele rîpi, așa că a rămas, ici-colo, ceva porumb necules. Cioacă avea o cotigă trasă de-un cal ce părea mai degrabă mini-măgar. A colindat „cu atelajul” tarlalele, haturile, găvanele, și, văzînd urme de recoltă în putrezire, a-nceput s-adune: „Nu-i păcat, oameni buni?” Păcat-ne-păcat, legea spune că nu-s știuleții lui și a trebuit să repete salutul cu „’onorată ‘stanță”, procopsindu-se de astă dată cu doi ani de pîrnaie. Răstimp în care vînatul din zonă s-a-nmulțit ca niciodată, puradeii putînd găbji, fără îndrumare paternă, cel mult un fazan-doi pe săptămînă… Iată-i acum înșirați în urma cotigii cu sicriul. Mutrișoare negre, haine negre. Flori de plastic învelite în celofan la picioarele mortului. Doi cîini amărîți fac parte din cortegiu. Calul-catîr- măgar așteaptă, cu urechile ciulite, focurile de armă, fiindcă atîta lume nu putea veni decît la vînătoare – ceea ce înseamnă că, peste noapte, iar o să aibă de umblat cu stăpînul în căutarea mistreților ascunși de Cioacă sub rugi de mure și tufe de cătină. Apare și piranda, în ușa vagonului pentru tractoriști ce va găzdui masa de după îngropăciune. Iată și mașina popii: sfinția sa își face cruce c-a izbutit să ajungă în astfel de pustietăți cu planetarele întregi. Totu-i gata: Cioacă poate porni către ultimul hățiș – un cimitiraș părăsit, cu trei-patru morminte năpădite de tufăriș și de buruieni. Cînd s-ajungă la locul de veci, doi fazani care ciuguleau rîmele din pămîntul gropii proaspete, zboară gălăgios către alt pîlc de tufe, urmăriți de privirile atente ale puradeilor. Mîine, or să pună lațuri în cimitir. Viața merge înainte.