Soția vânătorului (Sau povestea unei fapte bune). O femeie frumoasă se decide să plece într-o croazieră în vreme ce soțul ei trebuie să plece cu prietenii într-o lung safari în Africa. Cum era singură, ca să treacă vremea mai ușor, se hotărăște să țină un jurnal al călătoriei. Prima zi. Bagajul este făcut și sunt gata să plec în croazieră. Mi-am luat toate rochiile frumoase și cutia de machiaj. Sunt într-adevăr nerăbdătoare să mă bucur deplin de acest voiaj. A doua zi. Am petrecut ziua întreagă în larg. A fost minunat, am văzut niște balene și delfini. Astăzi l-am cunoscut pe Căpitan, care pare să fie un om foarte drăguț. A treia zi. Căpitanul m-a invitat la masa lui. M-am simțit onorată și am petrecut clipe minunate. Căpitanul este un gentleman desăvârșit. A patra zi. M-am dus la Cazinoul vasului și am câștigat 80 US $. Căpitanul m-a invitat să dejunez în cabina lui. Am avut parte de un dineu copios, cu caviar și șampanie. El mi-a cerut să rămân peste noapte, dar am refuzat. I-am spus că nu-mi înșel bărbatul sub nicio formă! A cincea zi. Astăzi m-am dus la piscină și apoi la Piano-Bar, unde am petrecut restul zilei. Căpitanul m-a văzut și mi-a adus câteva băuturi. El este într-adevăr un om încântător. Mi-a cerut din nou să-l vizitez peste noapte, dar l-am refuzat. Atunci el mi-a spus că dacă nu petrec noaptea cu el, va scufunda vasul. Am fost stupefiată! A șasea zi. Am salvat astăzi 1.600 de suflete… de patru ori!
Ziceri tematice. Foamea alungă lupul din pădure (La faim fait sortir le loup du bois). Cei care sunt reticenți în a acționa sunt forțați să o facă de împrejurări, de necesitate. Lupul este un animal solitar obișnuit să se ascundă adânc în păduri, din care rareori iese în timpul zilei, cu excepția cazului în care este împins de foame. De aici provine acest proverb, al cărui sens comun este că nevoia de a trăi este un stimulent puternic, smulgându-l chiar și pe cel mai leneș individ din inerția sa și obligându-l să muncească și să fie ingenios pentru a obține hrana necesară supraviețuirii. De asemenea, înseamnă că această nevoie imperioasă este greu compatibilă cu respectul pentru proprietatea altora. Foamea, într-adevăr, împiedică raționamentul; are nevoie de hrană mai presus de orice și o ia oriunde o găsește, indiferent de consecințe. Foamea este numită pe bună dreptate un sfătuitor rău, după cuvintele lui Virgil, malesuada fames (Eneida). Impulsurile pe care ea le dă merg adesea dincolo de furt și duc chiar la o mulțime de fapte criminale. Diavolul locuiește întotdeauna în stomacurile goale și le face intestinele să urle atât de tare încât glasul conștiinței nu poate fi auzit. Grecii spuneau: Nu sta niciodată în fața unui om care moare de foame. Proverbul este încă folosit și într-un sens pur politic, pentru a avertiza conducătorii că trebuie să aibă cea mai mare grijă în asigurarea aprovizionării cu hrană a populației; căci, în vremuri de foamete, oamenii seamănă cu lupii flămânzi care aleargă și își urmăresc prada chiar și în sate. Ei invadează casele celor avuți și îi jefuiesc fără a fi opriți de nicio frică ori morală, conform expresiei lui Lucan: Nescit plebes jejuna timere (Poporul flămând nu se teme). (Text și ilustrație din O sută de proverbe, de Grandville, 1860)
Iarnă. ”În vale, copiii se dau pe gheaţă, / Câmpia e acoperită cu zăpadă. / Cerul – plumburiu. / Prin aer trec păsări negre. / La marginea satului se văd vânătorii. / Copacii sunt îngheţaţi şi stingheri. / Se pregăteşte o noapte geroasă. / Totul e rece şi alb, / Şi deşi mă aflu lângă Dunăre, pe Bărăgan, / Mă gândesc ce mare pictor a fost Breugel.” (Geo Bogza)
Priză. Un porc se holba la o priză. După o lungă cugetare, zice: – Măi, să fie, pe ăsta l-au zidit!
Piatră. Doi băieți se jucau în tufișurile de pe malul unui râu. La un moment dat, pe malul râului apar două fete bune de tot care se uită în jur și nevăzând pe nimeni, se dezbracă complet și intră să se scalde. Unul dintre băieți pune mâinile la ochi și se întoarce cu spatele. Celălalt îi zice: – Ce faci, mă, nebunule? Nu vezi ce bunăciuni? Cum poți să nu te uiți? – Nu te uitaaa! A zis mama că cine se uită la o femeie dezbrăcată se transformă în stană de piatră! Eu am început să mă întăresc!
Asigurări. Un tip care se dă deștept nevoie mare ia în bășcălie un agent de asigurări: – Asigurări de sculă reproducătoare faceți? – Da, domnule, facem și astfel de asigurări. – Și o înlocuiți cu una nouă!? – Nu, domnule. Îndată ce încetează să mai funcționeze, asigurăm mentenanță nevestei pe parcursul întregii vieți a bărbatului.
Călduri. – Draga mea, mă bănuiești degeaba. Eu doar ajut o prietenă la nevoie. – Dar ce a pățit? – A intrat în călduri!
Dilemă. – Când te măriți? – Doi bărbați mi-au propus și încă nu știu… mă mai gândesc. – Și ce gospodării au? – Unul are 25 de hectare, altul 25 de centimetri.
Mistreţul cu colţi de argint. ”Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea /prin inimă neagră de codru trecea. / Croindu-şi cu greu prin hăţişuri cărarea, / cânta dintr-un flaut de os şi zicea: / – Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse / mistreţul cu colţi de argint, fioros, / ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse / copita şi blana şi ochiul sticlos… / – Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne, / mistreţul acela nu vine pe-aici. / Mai bine s-abatem vânatul cu coarne, / ori vulpile roşii, ori iepurii mici… / Dar prinţul trecea zâmbitor înainte / privea printre arbori atent la culori, / lăsând în culcuş căprioara cuminte / şi linxul ce râde cu ochi sclipitori. / Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte: / – Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn / mistreţul cu colţi de argint, nu departe: / veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn! / – Stăpâne, e apa jucând sub copaci, / zicea servitorul privindu-l isteţ. / Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…/ Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ. / Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri: / – Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher, / mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri: / veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!… / – Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci, / zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ. / Dar el răspundea întorcându-se: – Taci… / Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ. / Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste: / – Priviţi unde-şi află odihnă şi loc / mistreţul cu colţi de argint, din poveste: / veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!.. / – Stăpâne, e luna lucind prin copaci, / zicea servitorul râzând cu dispreţ. / Dar el răspunde întorcându-se: – Taci… / Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ. / Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii / cum sta în amurg, la izvor aplecat, / veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii / îl trase sălbatic prin colbul roşcat. / – Ce fiară ciudată mă umple de sânge, / oprind vânătoarea mistreţului meu? / Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge? / Ce veştedă frunză mă bate mereu?.. / – Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul, / chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci. / Ascultă cum latră copoii gonindu-l… / Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. – Taci. / Mai bine ia cornul şi sună întruna. / Să suni până mor, către cerul senin… / Atunci asfinţi după creste luna / şi cornul sună, însă foarte puţin.” (Ștefan Augustin Doinaș)
Back door. – Cum v-ați învinețit la ochi? – Eram la o prietenă, făceam dragoste, când s-a auzit cheia răsucindu-se la ușa de la intrare. – E soțul meu! Încearcă repede prin spate, a zis prietena mea. – Acum mă gândesc că era mai bine dacă fugeam, dar nu primești zilnic o așa invitație erotică!
A cânta dintr-un arc. ”E clar, / Nu pot fi vânător. / N-am stofă. / Plec la vânătoare, țanţoş, / Încordez arcul cel ager / Şi observ mirat că seamănă cu o liră. / Încep să cânt din arc. / Și nu-mi pot reprima acest răsfăţ / Al sufletului, / Marea bucurie a degetelor, / Mângâind struna. / Animalele, ciulind urechea, / Se ţin după mine, în cârduri supuse… / Şi înaintez murmurând din arc, / Lăsând în urmă și o dâră / De împăcare cu natura.” (Marin Sorescu)
Iepurele. ”Iepurele care şi-a inventat acel ţipăt suprem / ca să stârnească mila vânătorului – / dar nici vânătorul, nici câinele lui / n-au renunţat vreodată să-i înşface / trupul, ca pe o mănuşă de blană, / caldă încă la purtare / iepurele care n-a inventat nimic / decât un ţipăt / mai puternic decât alcătuirea lui, / ca să-şi facă intrarea în moarte, / iepurele care nu are altă imagine / despre moarte, decât sfâşietorul, / ridicolul ţipăt al lui…” (Nina Cassian)