Critica nu-i schimbă pe oameni, ci – mai curând – îi înrăiește. Oricât am da cusururile celorlalți în vileag, nu reușim să modificăm poziția vreunui fir din chica deasă a comportamentului uman. E un adevăr verificat.
Și atunci, e cazul să ne întrebăm: ce noimă or mai fi având pamfletele, ca frontieră (savuroasă și savurată) între literatură și jurnalism? Ce utilitate mai au, la casa omului, Tudor Octavian, Tia Șerbănescu, Radu Cosașu, Ioan Groșan?
Se pare că nici un pamfletist nu-și propune să perfecționeze mișcările personajelor sale. Pamfletistul mânuiește satira, sarcasmul, ironia și parodia, lăsând cititorului deplina libertate de-a trage – zâmbind, încruntându-se ori povârnindu-se de râs – propriile concluzii.
***
Cu 99 de ani în urmă, legendarul Mark Twain – în pamfletul „Senatorul Clark din Montana” – își zugrăvea astfel personajul: „Deși am o experiență de 40 de ani în domeniul potlogăriei și vanității omenești, n-am văzut ceva care să semene cât de cât cu nesimțirea și autoadmirația acestui bădăran vulgar și de o incomparabilă ignoranță.” Ei, se pare că niciodată n-are omul destulă experiență, chiar dacă pseudonimul omului este Mark Twain.
Nici al nostru Tudor Arghezi nu s-a purtat mai fin cu Manfred von Killinger – ambasadorul Germaniei lui Hitler la București – imortalizat în pamfletul de referință „Baroane” (ziarul „Informația Zilei” – 30 martie 1943): „Picioarele tale se scăldau în Olt, și mirosea până la Calafat, nobilă spurcăciune! Ce floacă plouată în capul tău! Ce mustață pleoștită! Ce ochi fleșcăiți! Parcă ești un șoarice scos din apă fiartă, de coadă, Baroane…”
Gurile rele spun că Arghezi ar fi încasat de la americani o sumă colosală pentru a se aventura în această scrie re, dar cu prea multe zvonuri false m-am confruntat, ca să-l cred ușor și pe ăsta. Dar mai știi, Arghezi știa să-și vândă marfa…
***
De când e lumea, cei atinși de alicele pamfletelor se supără. Foc și pară, uneori, turbând de-a binelea.
Sunt niște infantili, credem noi, pentru că a ți se încredința rolul principal într-un pamflet e nu numai o onoare, ci și o șansă certă spre nemurire.
Cine ar mai ști, astăzi, că a existat pe lume un anume senator Clark din Montana, grobian și vanitos, ce-i drept, fără contribuția sarcasmului vărsat, din abundență, de pana otrăvită a lui Mark Twain?
Cine ar mai ști, astăzi, de-un baron Manfred von Killinger, posesor de floacă plouată, e drept, fără acidul clorhidric din pana lui Tudor Arghezi?
Ce altă perspectivă de-a rămâne în istorie, fie ea și istorie literară, au atâția și atâția oameni politici din ziua de azi?
Cine mai știe, azi, cărui ministru îi aparținea bărbăția perforată de un glonțișor vânătoresc, în zilele Crăciunului de-acum câțiva anișori?
Cine va mai ști mâine că un anume Adrian Năstase făcea glume proaste cu ouă numărate? Dar cine va mai ști mâine că a existat un anume Adrian Năstase?
