Cine suntem?

Cine suntem? De unde venim? Care ni-s strămoșii? Mai are vreun rost să ni-i cunoaștem? Pe vremuri, genealogia, considerată disciplină auxiliară a istoriei, era la mare cinste. Se zice că-și are rădăcinile în pre-istorie, iar în Imperiul Roman, arborele familiei era cercetat, evocat și invocat ori de câte ori nobilul trebuia să-și argumenteze prezența în pătura dirigentă și să-și susțină cutare pretenție. La noi, Cantemir pare a fi fost întâiul interesat de istoria familiilor boierilor moldoveni, după care au apărut, până pe la sfârșitul veacului XX, sumedenie de cercetători interesați să stabilească descendențe și să alcătuiască arbori genealogici (unii fantasmagorici) – nu numai pentru a gâdila orgolii, cât mai ales spre a invoca priorități și a motiva drepturi, inclusiv de proprietate. Odată cu frenezia retrocedărilor, genealogia (interesată) a mai primit un oarece impuls pe tărâmul mioritic, după care a revenit în rândul disciplinelor situate undeva, pe o linie moartă, chemată la rampă doar când se mai ivește câte un curios dornic să-și pună întrebări cândva la mare modă. La urma urmei, de ce să ne mai intereseze acest cețos „a fost odată”, vag populat cu umbrele strămoșilor uitați prin cimitire? Privilegiile nobiliare au dispărut, nici un CV nu devine mai convingător dacă-l ornezi cu meritele înaintașilor, granițele sunt tot mai iluzorii, „homo europaeus” n-are nevoie de legitimări locale și de includere într-un continuum de familie. Trăim pentru azi! După ce am izbutit să identific, la Montreal, mormântul bunicului (n-a fost ușor, fiindcă nu știam că, în Canada, Haralambie Iacoban devenise Harry Jakob!) am revenit la cimitirul din Comănești-Suceava, plin de Iacobani – de care mi-am dat seama că n-am habar pe ce ramură să-i așez în arborele genealogic al familiei. Și dacă aș ști, ce? Mai contează apartenența la o cimotie de trăitori pe pământul strămoșesc dacă au viețuit veacuri în Bucovina fără să lase urma vreunei înfăptuiri care să merite cât de cât invocate, acum, în epoca globalizării și a desțărării galopante? Motiv pentru care cărțulia intitulată „De unde sunt” (fără semnul întrebării – deci, răspunsul a fost până la urmă aflat), apărută recent la o editură suceveană, surprinde: iată că mai există și români care consideră că merită să afle de unde se trag, cine le-au fost înaintașii, și cât de apăsată a fost urma trecerii generațiilor stinse în istoria atât de zbuciumată a unei vechi provincii românești. Autorul, Vladislav Nicolai Bohosievici, este cât se poate de îndreptățit să-și pună marea întrebare „de unde sunt?” cel puțin din două motive. Primul: s-a născut la Suceava, dar tatăl său, de religie armeano-catolică, a văzut lumina zilei într-o comunitate de armeni polonizați, aflată azi, pare-mi-se, pe teritoriul Ucrainei. Se poate considera și român, și polonez, și armean, cărei nații îi aparține de fapt? La finele cărții, își răspunde singur: „Acum sunt mulțumit și împăcat, pentru că am găsit răspunsul la întrebarea «De unde ești?» și sunt sigur că nimeni nu mai poate pune acum la îndoială că așa și este. Sunt din Bucovina, unde au trăit și tata și mama, împreună cu bunicii și străbunicii și toate neamurile mele cu care mă mândresc, fiindcă au fost bucovineni vajnici și destoinici”. Pentru a-și întemeia această certitudine a colindat sumedenie de arhive din spațiul astăzi re-configurat prin tratate pre- și postbelice, a căutat documente, a consemnat mărturii, cu tenacitate detectivistică și stăruință demne de admirat. Al doilea motiv: arborele genealogic astfel înfiripat conține numele unor personalități cu certe merite în desfășurarea evenimentelor istorice din Bucovina, și mai rezonante acum, în preajma aniversării Centenarului Marii Uniri. Mama lui, Elena Flondor, este fiica lui Nicolae Flondor, și-i frate cu compozitorului Tudor Flondor, ca și cu Iancu Flondor, unul dintre artizanii unirii provinciei cu România în 1918. Nicu Flondor a făcut parte din delegația României la Conferința de pace de la Paris în calitate de „expert în chestiunea Bucovinei”. Scria familiei: „Eri s-au decis granițele noastre viitoare. După multe și grele lupte și frământări, am obținut Bucovina în granițele istorice”. Frontiere care, se știe, aveau să fie din nou schimbate curând… Și familia Flondor, și familia Bohosievici au avut parte de persecuții, domicilii forțate, deportări (bunica i-a murit în Gulag), prizonierat și mutări de ici-colo („am ajuns experți în împachetarea lucrurilor”); cartea le trece în revistă cu o anume detașare („așa a fost să fie!”) oferind cititorului imaginea unor destine ce nu se cuvin nicicum uitate. Ale unor bucovineni care totdeauna au știu și cine sunt, și de unde sunt.