Fiecare dintre noi a deprins în copilărie să folosească limba în mediul (familial) în care a crescut și a obținut astfel posibilitatea să numească obiectele din jur, să-și exprime propriile gînduri, sentimente și dorințe, să comunice altora opiniile sale și să înțeleagă ceea ce comunică alții. Această folosire a limbii o facem potrivit necesităților de comunicare și împrejurărilor comunicării, iar acestea, fiind mereu altele, cer o selectare și o organizare mereu diferită a mijloacelor limbii, dar urmînd anumite reguli, pentru că numai astfel putem fi înțeleși și nu riscăm să fim apreciați de interlocutorii noștri că nu cunoaștem (bine) limba. Putem folosi limba în mod adecvat, prin urmare, numai dacă respectăm regulile ei, deși aceste reguli nu ne-au fost prescrise de cineva și nici nu le-am învățat printr-o preocupare specială în acest sens, fiindcă ele reprezintă uzul limbii și ni s-au impus ca parte constitutivă a ei. Înțelesul acesta de regulă recunoscută se poate reda și prin cuvîntul normă, dar noi aflăm despre existența unor norme ale limbii abia cînd, urmînd cursurile școlii, ni se atrage atenția că trebuie să folosim într-un anumit mod limba, mai ales în scris, deoarece există și lucruri ce trebuie evitate, deoarece sînt incorecte.
Se poate constata, deci, că, pe lîngă regulile pe care le aplicăm urmînd tradiția limbii, există reguli (= norme) pe care trebuie să ni le însușim în mod expres și care aparțin unui alt aspect al limbii decît cel obișnuit, aspectului literar sau cult. Mai mult, se poate constata chiar că, uneori, obișnuințele (regulile) folosirii limbii nu sînt admise ca atare de limba literară sau că există reguli de care nu ținem cont în mod curent, dar le avem în vedere în măsura în care dorim să respectăm ceea ce este corect (și să fim apreciați pentru aceasta). Dacă normele limbii literare trebuie însușite și nu se deprind prin simpla folosire a limbii, aceasta înseamnă că ele sînt elaborate de cineva pe baza unor scopuri și a unor principii, pentru a se da limbii anumite calități din perspectiva unui ideal de perfecțiune.
Acest ideal nu poate fi stabilit însă de orice vorbitor al limbii, fiindcă trebuie să corespundă unor exigențe ce țin de natura și de posibilitățile limbii, pe de o parte, și de cunoașterea modului cum trebuie să se realizeze o limbă de cultură autentică, prin cunoașterea trăsăturilor altor limbi literare, pe de altă parte. De aceea, numai specialistul este în măsură să stabilească ce aspect trebuie să aibă limba literară și ce trebuie făcut pentru a realiza acest aspect. Această precizare este, evident, în contradicție cu o concepție, destul de generalizată la români, potrivit căreia orice vorbitor este îndreptățit să-și spună opinia în legătură cu problemele limbii și că ceea ce există în vorbire ar trebui acceptat și instituit printr-o regulă. O asemenea concepție este însă de factură populistă, ea nu s-a întîlnit și nu se întîlnește la popoarele civilizate ale lumii și, datorită ei, poporul român a intrat în mileniul al III-lea fără a avea o limbă literară fixată, cu forme unice și bine precizate, care să ofere siguranța deplină a corectitudinii în folosirea acestei limbi. Exploatată politic, această concepție a lipsit de continuitate activitatea de normare și a dat posibilitatea manifestării ambițiilor de afirmare a impostorilor și nulităților cu relații, în aplauzele mediocrităților obediente din domeniile învățămîntului, culturii, mass-media etc.
Așadar, iubirea de limbă pe care românii o declară neîncetat, ar trebui să se manifeste în primul rînd prin grija de a nu permite oricui, indiferent de funcția pe care a agonisit-o la un moment dat, să dicteze în legătură cu normele folosirii ei literare. Cînd iubești pe cineva, îl dai în grija unui om priceput și de bună-credință, iar nu a unui om ajuns…
