Aproape 600 de angajați, sute de mii de tone de carne exportată în toată lumea, condiții decente de muncă pentru angajați – toate acestea se regăseau, în 1989, la Avicola Suceava. Cel sub conducerea căruia s-a ajuns la acest nivel, în 16 ani, medicul veterinar Florin Șandru, a fost ultimul dintre directorii suceveni schimbați în ianuarie 1990 de cei cărora le-a fost șef. Cu urmașii lui, în zece ani combinatul de păsări a pierdut piețele de desfacere, a acumulat datorii, a fost vândut de stat, a intrat în faliment și iar vândut. Astăzi, pe scheletele halelor de la Burdujeni, Plopeni și Ițcani mai bântuie doar fantomele a milioane de păsări și hoții de fier vechi.
„În anii 1967-1968 se vindeau doar păsări vii. Românii nu cumpărau păsări sacrificate”
Unul dintre cele mai răsunătoare falimente din industria suceveană a fost cel al unui complex care, cel puțin teoretic, îndeplinea toate condițiile de a rămâne și după 1990 o întreprindere fanion a economiei românești.
Avicola Suceava, ale cărei ultime unități de producție au fost construite cu doar cinci ani înainte de Revoluția din Decembrie 1989, și-a închis porțile în octombrie 1999, când au fost sacrificate ultimele păsări și au rămas șomeri 386 de angajați. Management defectuos, privatizări dubioase, greve, procese și în final falimentul și vânzarea pe bucăți este, pe scurt, istoria post-revoluționară a acestei societăți.
Istoria de dinainte de Revoluție am aflat-o de la cel care a pus de fapt bazele combinatului de păsări, pe care l-a și condus vreme de 16 ani – doctorul veterinar Florin Șandru.
Prima fermă de păsări pentru carne, cu opt hale care se întindeau pe 16.000 de metri pătrați, a fost înființată în 1966, în Ițcani, pe drumul Mitocului. Ferma aparținea de GOSTAT-ul Burdujeni. Potrivit doctorului Șandru, aici se creșteau 400.000 de capete de păsări pe serie, care erau sacrificate la abatorul de la IRIC. „În anii 1967-1968 se vindeau doar păsări vii. Românii nu cumpărau păsări sacrificate. Existau abatoare doar la Crevedia și Burdujeni”, ne-a spus doctorul.
Câțiva ani mai târziu, în 1971, a apărut Întreprinderea Avicolă Ițcani, cu platforma de pe Aleea Dumbrăvii. În pădurea de stejar, înconjurată de un tranșeu unde cândva patrulau militari, s-a înființat una dintre cele mai profitabile întreprinderi din Suceava.
„Am înființat-o cu ce era. Am transformat în hale pentru păsări vechile depozite de armament ale Securității din pădure de la Burdujeni. Am reconstruit, am acoperit clădiri și am crescut păsări ani de zile, până am primit investiții pentru această platformă, în cincinalul 1975-1980”, a explicat medicul.
Așa a apărut o platformă modernă, cu 18 blocuri în care erau crescute păsări de carne, de reproducție și tineret. Construirea abatorului de păsări de pe Aleea Dumbrăvii, în 1978, a completat ciclul tehnologic. Doar producerea de furaje lipsea, acestea fiind aduse de la fabrica de la Verești. Dintre cei 550 de muncitori, aproximativ 150 lucrau numai la abatorizare. Zilnic, aici se tăiau 16.000 de păsări. Industrializarea și urbanizarea au schimbat și preferințele alimentare ale românilor, care au acceptat că și găinile tăiate la abator se pot consuma fără riscuri.
Până în 1989, Avicola Suceava producea 250 de tone de carne lunar și 130.000 de ouă zilnic
Tirurile încărcate cu carne plecau spre gara din Suceava sau spre portul Constanța, iar puii crescuți și tăiați la Burdujeni ajungeau în magazinele din Rusia, Japonia, Italia sau Ungaria. De asemenea, aprovizionau cu carne și piața suceveană, care a fost printre cele care au avut mai puțin de suferit, din acest punct de vedere, în perioada comunistă.
„La început se aduceau păsări de la Arad, Buzău, Crevedia, dar ulterior totul se producea la noi. 70-80 de tone lunar plecau la export. Principalul beneficiar era la Vladivostok. Rușii luau puii întregi”, își amintește dr. Șandru.
Cantitatea de produs finit se ridica, lunar, la 250-280 de tone. Cererea în creștere pe piața străină și nevoia de valută pentru plata datoriei externe au dus inevitabil la dezvoltarea și diversificarea acestui sector al industriei alimentare. În 1983-1984 s-au construit fermele de rase ușoare – pentru ouă, de la Plopeni. „Producția de ouă de consum era de 130.000 pe zi. Livram majoritar la București, dar ouă pentru reproducție și consum am dat și la export. Tot noi făceam aprovizionarea județului, la toate Alimentarele și cantinele”, spune dr. Florin Șandru.
Combinatul mergea bine, presa socialistă îl dădea mereu ca exemplu de bună administrare și producție. Colecția „Flacăra” din anul 1988 stă mărturie despre locul pe care îl ocupa întreprinderea suceveană în economia românească. În incinta abatorului s-a construit o cantină pentru salariați, s-au înființat sere cu flori, iar în pădure, în perimetrul Avicola, directorul Șandru a luat decizia de a amenaja un iaz cu pește, acoperit de nuferi, pe malul căruia pășteau căprioare. „Am fost la Avicola din prima zi, din 1966”, a spus medicul. În cei 16 ani cât a fost director, dr. Șandru apreciază că a fost un profesionist ferm și corect.
În valul schimbărilor din decembrie 1989, unii dintre foștii săi subordonați nu au fost de aceeași părere. În ianuarie 1990, după modelul deja brevetat la toate celelalte fabrici din județ, aceștia l-au chemat în curtea întreprinderii și cu un cor de huiduieli i-au cerut să plece din societatea pe care a ridicat-o de la prima cărămidă.
Cu inima frântă, a părăsit Avicola fără să se mai uite în urmă. Infarctul care a venit imediat l-a făcut să refuze ulterior solicitarea de a se întoarce, primită după câteva luni, de la noua conducere post-revoluționară. L-a întristat atitudinea celor cu care a lucrat zeci de ani și despre care a crezut că au construit împreună. Tot trist l-am găsit și astăzi, în apartamentul vechi în care locuiește de o viață, împreună cu soția sa, înconjurat de fotografii și amintiri dragi, cum este și povestea de succes a combinatului de păsări.
Prezentul fostei întreprinderi fanion a economiei sucevene este însă un punct dureros, despre care doctorul refuză categoric să vorbească.
Declinul Avicola
După 1990, societatea Avicola Suceava a pierdut pe rând aproape toate piețele de desfacere, atât în afara granițelor, cât și în țară. Dintr-o întreprindere profitabilă, a ajuns ca în câțiva ani să fie înglodată în datorii. În martie 1998, statul a decis să scape de ea, astfel că Fondul Proprietății de Stat (FPS) București a vândut pachetul majoritar de acțiuni, 69,9%, către firma italiană Agricola Spera International. Clauzele contractului de vânzare au fost ținute de FPS secrete mai bine de doi ani.
Prețul plătit de italieni a fost de aproximativ 30 de miliarde de lei. Restul acțiunilor a rămas la SIF II Moldova. La preluare, Avicola Suceava avea 80.000 de găini pentru carne și ouă, 230 de tone de carne în stoc, 150.000 de ouă în incubație, furaje pentru o lună și jumătate și contracte de livrare în județele Suceava, Botoșani, Iași, Neamț, Vaslui și Bistrița-Năsăud. Capitalul social era de 32 de miliarde de lei vechi, iar datoriile la bănci, bugetul de stat și furnizorii de nutrețuri, de 26 de miliarde de lei vechi. După un an și jumătate de exploatare, datoriile aproape s-au dublat, iar italienii au închis definitiv porțile complexului.
În octombrie 1999 au fost sacrificate ultimele păsări și cei 386 de salariați au plecat acasă, după ce în ultima decadă a lunii precedente fuseseră în grevă generală pentru că nu-și primiseră salariile pentru luna august.
Cine-i vinovat?
Reprezentanții Guvernului la Suceava, de la acea vreme, dădeau asigurări că este vorba doar despre o închidere temporară și că din ianuarie 2000 activitatea va fi reluată, asta însemnând inclusiv achitarea datoriilor la stat și bănci și realizarea de investiții. În caz contrar, sancțiunea ar fi fost rezilierea, de către FPS, a contractului de privatizare cu firma Agricola Spera.
Anul 2000 nu a adus însă decât creșterea datoriilor la aproape 40 de miliarde de lei vechi și o solicitare din partea Direcției de Muncă și Protecție Socială către Tribunalul Suceava, de declanșare a procedurii de faliment a SC Avicola pentru recuperarea unei datorii de peste 10 miliarde de lei vechi. O ultimă tentativă de a folosi Avicola în scopul pentru care a fost înființată a venit din partea unuia dintre creditori, un furnizor de nutrețuri, care a încercat să-și recupereze o datorie de circa 160 de milioane de lei vechi. Acesta a închiriat două hale, le-a populat cu 24.000 de găini ouătoare și a fost o perioadă crescător de păsări.
În același timp, și-au încheiat activitatea la Avicola și foștii salariați, de la directori și lideri de sindicat până la portar.
La începutul lunii februarie a anului 2002, Tribunalul Suceava a emis o hotărâre judecătorească de instituire a procedurii de faliment. Totalul datoriilor acumulate de Avicola era de aproximativ 38 de miliarde de lei vechi, fără penalități, în timp ce capitalul social era cu 10 miliarde de lei vechi mai mic. Singura soluție identificată pentru recuperarea datoriilor a fost – cum altfel? – vânzarea de active. Astfel, platforma din pădurea de la Burdujeni, de pe Aleea Dumbrăvii, a fost cumpărată de un om de afaceri sucevean și clădirile goale sunt încă în picioare. Din abator, în schimb, și din halele de pe platforma Plopeni nu au rămas decât scheletele. Tone de utilaje de inox au fost tăiate și vândute. Hoții de fier vechi sunt o prezență constantă printre ruine, scormonind zilnic după fier care ar putea fi vândut. Cei care au avut nevoie de cărămizi, de lemn de foc sau alte materiale care au putut fi valorificate prin gospodării s-au autoservit la liber, fără nici o remușcare. Doar cândva au fost ale statului, adică ale noastre, ale tuturor.
Singurul lucru greu accesibil la Avicola a fost doar arhiva întreprinderii, de care foștii salariați au avut nevoie la calcularea sau recalcularea pensiilor. Considerată pierdută la un moment dat, aceasta a fost recuperată abia în 2010, după ani de căutări. Cele circa 3.000 de dosare ale foștilor angajați au fost descoperite întâmplător, de cumpărătorul unui depozit al societății, care a dat peste arhiva pe care toți o credeau de negăsit. Așa cum par a fi și vinovații de ruinarea unei întreprinderi care nu avea nici un motiv să nu fie rentabilă. Ei totuși există și cândva vom ști cine au fost beneficiarii acestei distrugeri.
