Una dintre realitățile care reies din permanentul contact audiovizual cu viața publică românească este lipsa oamenilor de spirit. De exemplu: lumea politicii – cea mai bătătoare la ochi – pare o adunătură penibilă, care scoate pe gură producții în deplin acord cu conținutul cutiei craniene: doar platitudini. Cum nici limbajul nonverbal sau cel paraverbal nu-i sunt foarte familiare, un student la politologie ar avea de ce să fie nemulțumit, dacă vreunui profesor i-ar trece prin minte să-i dea taman această temă de studiu.
E un rezultat normal. Dintre cei care sunt inteligenți, unii au trecut de suta de ani – cazul liberalului Ionescu-Quintus -, iar alții preferă să tacă, pentru a nu-și supăra liderii de partid, alergici la inteligență. Știți la ce mă refer: nimic nu poate fi mai supărător pentru un lider mediocru decât o minte fecundă din inventarul unui subaltern. Când apare un asemenea caz, el este condamnat de urgență și rezolvat prin punere la zid.
Firește, nimeni nu așteaptă ca șeptelul politicii românești să emită profunzimi de talia celor emise de Churchill. Dar, orișicât, am vrea să vedem și noi semnele vreunei activități cerebrale cât de cât… Aproape că-ți vine să-i regreți pe Vadim, Păunescu sau pe obrăznicuțul Crin Antonescu. Fiecare dinte al acestui trio, cu toate lipsurile știute de caracter și onestitate, aducea totuși o pată de culoare. Una mică, dar decât nimic…
Haideți că nu vă mai plictisesc! Vă propun o vorbă de spirit veche, dar aproape necunoscută la noi. Vine din Franța și nici nu mai are importanță a cui rostire inițială a fost. E atemporală. Zice că ”funcțiile înalte dintr-un stat sunt aidoma culmilor montane. Ajung pe ele doar vulturii și reptilele.”
Cu vulturii stăm prost. Dar reptile avem cu duiumul.
