Cine să mai știe…

În sala Studio a Teatrului Național din Iași s-a lansat ediția a II-a a cărții lui Șt. Oprea dedicată prețuitului actor Teofil Vâlcu. Lume bună, oaspeți din Capitală, ambianță prietenească, luări de cuvânt emoționate și emoționante și, peste toate, prefirată liniștea tonică a artei făr-de griji. În ce mă privește, o vibrantă resuscitare a amintirilor blurate din lumea scenei. Acasă, am adormit bântuit de gândul că nimeni din tânăra generație de oameni ai scenei n-are habar de cruntele rigori ale unui „a fost odată” nu chiar atât de îndepărtat. Că nu le știu n-ar fi mare minune, doar atâtea s-au uitat cu prea mare și păguboasă grăbire, însă mă tem că nici nu vor să știe – pe cine și de ce să mai intereseze avatarurile dramaturgiei în „epoca de aur”?
Cum-necum, în noaptea cu pricina l-am visat pe Caragiale. „Monșer – mi-a zis – contez pe amiciția dumitale. Ești de 11 ani director de Național, ți-am adus o piesă. Iacă-tă-o” (și-mi întinde „Convorbiri literare”). „Cu bucurie, coane Iancule, da’ trebuie, întâi de toate, o recomandare de la un cenaclu.” Caragiale s-a crucit: „Cum, bre, și-n cazul meu?” L-am lămurit că-i lege și nu-ncape tocmeală: chiar și comediografi mult mai prestigioși, precum Mirodan, Baranga ori Iacoban, au nevoie de-așa țidulă. E hotărârea șefului statului – piesele să fie dezbătute mai întâi în cenacluri. Conu’ Iancu și-a pus în mișcare relațiile (Preotescu la Diaconescu, Sachelărescu la Costică Ionescu…) și iată-l înarmat cu adeverința emisă de Casa de Cultură din Podul Turcului. Urma avizul organizației de partid de la Teatrul Național, alcătuită mai ales din „oameni ai muncii aflați direct în producție”. Reglementele permiteau primirea a numai 12% intelectuali în partid, așa că în O.B. combăteau, aprobând repertoriul, pompierii teatrului, cizmarii, tâmplarii, șoferii, lăcătușii ș.c.a. Portarul Anghelache a susținut cu generozitate piesa („avem nevoie de un suflu nou…”) și s-a ales cu un clondir de mastică din partea autorelui.
La fel de obligatoriu era pasul 3: discutarea textului într-o fabrică sau CAP. A venit și Caragiale la clubul uzinei Nicolina (azi pulbere, n.m.), dar când a dat ochii cu starea clasei muncitoare abia ieșită din schimb, s-a temut de un nou 1907 și-a dat bir cu fugiții. Piesa a trecut repede, fiindcă muncitorimea asudată avea alte griji (coada la parizer). Pasul 4: aprobarea repertoriului în Comitetul județean de cultură. Caragiale a înroșit preventiv sârma telefonului, luând membrii Comitetului pe rând: „monșer, știu că mă iubești…” La Secretariatul Comitetului Județean PCR n-a avut curaj să intervină; s-a ales cu recomandarea blândă a unui „final mai luminos”. Pasul 5 se petrecea la Bucuresci, taman la Ministerul Culturii (CCES). „Mofturi!” – a ricanat Caragiale. I s-a cerut eliminarea violențelor de limbaj și mai decisa conturare a personajului pozitiv, plus (adică, minus) renunțarea la scena divorțului: preopinenții să se împace.
Pasul 6 aduce piesa în tăriile cerului, unde oficiază Dumnezeu-Popescu: Secretariatul CC al PCR. Autorul ofta la Capșa, în așteptarea deciziei de sus. Piesa n-a fost respinsă, ci trecută la „rezerve”, fiindcă nu făcea parte dintre „comenzile sociale” (metroul, canalul, Transfăgărășanul…) Peste doi ani, la vizionare, Comisia a considerat necesare alte costume, mai neaoșe, alt fond muzical (prea sună a occident), alte uniforme la gărzi, retușarea imaginii turmentatului (în fond, o victimă a nedreptăților sociale), inversarea scenelor IV cu IX și VIII cu XIV, precum și verificarea modului în care actrița X a ajuns pe scenă la Iași, deși era repartizată la Turda (motiv pentru care am tresărit cu vinovăție în somn). În fine, a venit și rândul Cenzurii: a constatat sumedenie de „cârlige” actoricești ce pot sugera alte parascovenii și a cerut o nouă vizionare, când spectacolul va fi cu adevărat curat. La o săptămână după ultima vizionare l-am căutat pe conu’ Iancu, spre a-l invita la reprezentația-dezbatere de la Fabrica „Țesătura” (acum, praf și pulbere, n.m.). Nimeni acasă. Un bilețel pe birou: „Nu mai rezist. Emigrez. Trimite-mi la Berlin lista cu noile modificări.”
Iac-așa era pe vremuri, boieri dumneavoastră, bașca, absolut de necrezut, autofinanțarea Teatrului! Da’ cine (și de ce) să mai știe…