Cine poate spovedi și cum ne alegem duhovnicul?

Sensul venirii Fiului lui Dumnezeu, ca om, în lume, al Întrupării Sale, poate fi înțeles și trăit de fiecare creștin, în Taina Spovedaniei; în întâlnirea sufletului împovărat de păcate cu iubirea nețărmurită a lui Dumnezeu, în spovedanie, înțelegem afirmația Mântuitorului: „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea“ (In. 3, 17).
De aceea, după mărturia dată de Sfântul Evanghelist Matei, primul cuvânt rostit de Mântuitorul Hristos către omenire este o invitație la înnoire, la renaștere, la pocăință: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor“ (Mt. 4, 17). Deci, dacă scopul și sensul venirii lui Dumnezeu în lume este înnoirea firii umane, sau altfel spus, înnoirea ontologică a omului, înseamnă că lucrarea de renaștere și de înnoire a oamenilor este lucrare dumnezeiască de maximă importanță. Iar această lucrare a fost exprimată foarte concis de marii Părinți ai Bisericii, începând cu Sfântul Irineu de Lugdunum (Lyon), în cuvintele: „Dumnezeu S-a făcut om, ca pe om să-l facă dumnezeu“, adică să-l îndumnezeiască. Deci, puterea aceasta de unire a omului cu Dumnezeu este putere dumnezeiască, pe care Dumnezeu o dă Bisericii, pentru că „Biserica, în calitate de trup al lui Hristos, e mediul vizibil în care și prin care Hristos alege unele persoane pe care le învestește cu puterea Sa, ca să exercite El însuși prin ele această putere“ (pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă vol. III, EIBMBOR, București, 2003, p. 130).
Credinciosul își mărturisește păcatele ca în fața lui Hristos
Așadar, alegerea unei astfel de persoane este un act al Duhului Sfânt, dar și al Bisericii, în același timp; act care face posibilă împreună-lucrarea lui Dumnezeu și a aleșilor Săi, fapt care îl determină pe Sfântul Ioan Gură de Aur, în Tratatul Despre Preoție, să facă afirmația: „Câte le fac preoții jos, le întărește Hristos sus și judecata robilor o confirmă Stăpânul“. Puterea aceasta dată Apostolilor și, prin ei, arhiereilor și preoților, prin împărtășirea Duhului Sfânt – „Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, li se vor ierta; cărora le veți ține, ținute vor fi“ (In. 19, 22-23) – este puterea Lui Însuși, care lucrează în cei care au primit harul Preoției.
Așadar, Apostolii și apoi urmașii lor – arhiereii și preoții – sunt cei care pot împlini lucrarea lui Dumnezeu în lume, cei care pot spovedi, pentru că, prin Harul Duhului Sfânt, își unesc judecata lor cu a lui Hristos, într-o totală libertate de patimi și necăutând la fața omenească, lăsând judecata lui Hristos să se exprime prin ei (pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă vol. III, EIBMBOR, București, 2003, p. 128). De aceea, în scaunul Spovedaniei, credinciosul își mărturisește păcatele ca în fața lui Hristos, știind că El este tainic prezent, iar preotul (duhovnicul) i se înfățișează ca vorbindu-i în numele Domnului, având, pe de o parte, iubirea iertătoare a lui Dumnezeu, dar, pe de altă parte, și seriozitatea cu care Însuși Dumnezeu a tratat boala păcatului.
Ca păstor, caută și îndreaptă prin nerăutate, sârguință și rugăciune, oile cele pierdute
Importanța actului în sine, de călăuzire a sufletului către mântuire (pentru că aceasta este, în definitiv, finalitatea Spovedaniei), și unirea sufletului cu Dumnezeu îl determină pe Sfântul Grigorie Teologul să identifice această lucrare cu arta artelor și știința științelor: „Mie mi se pare, într-adevăr, că preoția, arta de a conduce pe om – ființa cea mai complexă și cea mai felurită în gând și în faptă – este arta artelor și știința științelor“ (Sfântul Grigorie din Nazianz, Despre Preoție, EIBMBOR, București, p. 166).
Această artă și această știință le dobândește preotul în Taina Hirotoniei și în rânduiala hirotesiei întru duhovnic; de aceea, cel care spovedește este duhovnic. Însă, pentru că Harul Duhului Sfânt trebuie lucrat și exersat, preotul dobândește această calitate și prin strădania proprie, pentru a se putea înfățișa, așa cum descrie Sfântul Ioan Scărarul, în Cuvânt către Păstor, ca păstor, cârmaci, doctor, dar și învățător.
Ca păstor, caută și îndreaptă prin nerăutate, sârguință și rugăciune, oile cele pierdute; în calitate de cârmaci, este chemat să scoată corabia nu doar din valuri, ci din adâncul însuși al mării; ca doctor, după ce s-a vindecat pe sine însuși, este chemat să vindece sufletele bolnave ale fraților săi; iar ca învățător, după ce el „s-a făcut carte înțelegătoare a cunoștinței, prin degetul lui Dumnezeu sau prin lucrarea luminării de la El“, poate să-i învețe și pe ceilalți, împărtășindu-le lucrarea dumnezeiască, sau pe Dumnezeu Însuși, cu iubirea Lui (Filocalia, vol. IX).
Duhovnicul, după ce credinciosul face primul act de ridicare deasupra păcatului, prin mărturisire, coboară împreună cu Hristos, Cel ce Se coboară la neputința omului, până în adâncul iadului din sufletul fiecăruia, pentru a se ridica împreună cu el, prin puterea pe care Hristos o dă. În această coborâre și ridicare, rolul duhovnicului este copleșitor, de aceea alegerea duhovnicului este foarte importantă.
Cum ne alegem duhovnicul?
Forța păcatului, în slăbiciunile omului, devine ca o a doua fire; de aceea, trebuie multă strădanie și multă artă în a restaura firea; în această lucrare, călăuzită de Harul lui Dumnezeu, se întâlnesc cei doi – credinciosul cu duhovnicul -, într-o comuniune intimă și sinceră, încât întâlnirea lor devine Taină a comuniunii. Credinciosul devine fiu duhovnicesc, iar preotul, părinte duhovnicesc; fiul simte dragostea părintească și compasiunea duhovnicului și are încredere în el, pentru că simte în el răspunderea față de Hristos pentru sufletul său, pentru că simte că este ascultat în numele lui Hristos, cu putere reală de a-l ridica și de a-l vindeca. La rândul lui, duhovnicul simte rana și durerea fiului, și atunci responsabilitatea lui se ascute, vibrând la orice freamăt al sufletului ce-i stă sub epitrahil.
De aceea, având în vedere, pe de o parte, importanța actului spovedaniei și, pe de altă parte, sensibilitatea și delicatețea sufletului omului, alegerea duhovnicului e un demers la fel de important și delicat. Pentru ca Taina Spovedaniei să lucreze eficient, trebuie ca cei doi să se asume reciproc; să creadă în puterea vindecătoare a Tainei și în capacitatea sufletului de a se renaște și să simtă prezența lui Hristos în întâlnirea lor.
Criteriile care ar trebui să călăuzească alegerea duhovnicului țin de dragostea părintească a duhovnicului, manifestată în disponibilitatea acestuia în orice moment de criză a fiului; de măiestria dobândită de experiența duhovnicească și exprimată în echilibrul dintre exigență și înțelegere; de deschiderea duhovnicului în fața oricărei situații în care s-ar putea afla fiul duhovnicesc, însoțită de asumarea totală, încât să simtă că duhovnicul poate sta în fața lui Hristos, pentru fiul său, cu rugăciunea: „Doamne, sau scrie-l și pe el în Cartea Vieții, sau șterge-mă pe mine“, ca Moise pentru poporul său.
(Sursa: Ziarul Lumina)