Cine, pe cine, cum antrenează?

Nu mi se întâmplă prea des să abordez aceeași temă în două articole consecutive. În aparență, este ceea ce se întâmplă în acest număr al ziarului, după ce alaltăieri am scris tot despre antrenori. Numai că e vorba despre chestiuni complet diferite. Și de sporturi complet diferite, deși în ambele se joacă tot cu mingi rotunde. Însă după cum iarna nu-i ca vara, tot așa nici handbalul nu este ca fotbalul. Și uite-așa am ajuns la ceea ce intenționam: la felul în care antrenorii de handbal, de la noi și de aiurea, își exercită meseria. Am să pornesc de la adevărul că în (pre)istoria handbalului, echipele românești cam făceau legea. România era o forță, dovadă și titlurile mondiale cucerite. Antrenorii noștri erau atât de apreciați încât au ajuns să antreneze prin Franța ori Germania, ba și în Africa ori America. Și-au făcut treaba atât de bine, încât alea antrenate de ei au ajuns mai repede decât am fi crezut să ne bată. De unde și concluzia că cei rămași acasă nu erau neapărat cei mai buni. Drept urmare, băieții au ajuns cam prin liniile a doua și a treia la nivel european/mondial, fetele având un parcurs mai bun, dar nereușind să obțină nici ele performanțe de vârf decât la nivel de junioare sau tineret. Și, lucru ciudat, cu cât erau deziluziile mai mari, cu atât creștea tupeul celor responsabili, vârful de lance fiind mai mereu dl. Tadici, de numele căruia nu știu să se fi legat vreo performantă adevărată. În schimb, a devenit abonat la antrenarea Naționalei. Oricât de jenant i-ar fi fost jocul, Naționala nu se desprindea de Tadici, un individ grobian, ba chiar nesimțit, pe lângă care un Pițurcă, de exemplu, pare un Sir. Ei bine, acum, când în sfârșit Naționala joacă chiar handbal sub comanda unui suedez elegant, manierat, chiar distins, cine se găsește să grohăie pe unde i se oferă spațiu? Desigur, neica nimeni ăsta de Tadici, căruia i se pare că suedezul nu-i antrenor dacă nu urlă ca dementul, dacă nu transpiră ca hipopotamul, și dacă nu le înjură pe fete la fiecare time-out. Iar după uluitoarea victorie contra danezelor, Tadici răsare iar, mugind de data asta că noroc de grohăielile lui din urmă cu o săptămână care le-au trezit pe fete. Fac pariu că dacă suedezul aduce titlul mondial în România, urangutanul va zice că tot datorită lui s-a întâmplat minunea. Tadici nu e antrenor, ci pur și simplu o toxină.