Cine nu te iubește, nu te merită!

… este crezul lui Dorel Vișan când e să vorbească despre țară. De la înălțimea celor 80 de ani „bătuți pe muchie”, actorul-raisonneur își înscrie numele pe coperta albumului omagial „Cântecul trecerii”, recentă izbândă editorială mai mult decât performantă. Imediat și de departe sare-n ochi impecabila ținută grafică – dar, desigur, elegantul volum se cuvine prețuit întâi de toate pentru ceea ce tezaurizează sutele de pagini în format mare, presărate cu sumedenie de texte emoționante și cu zeci de imagini, una mai revelatoare decât cealaltă. Carte frumoasă, cinste celor care ți-au gospodărit filele (Editura „Princeps multimedia” Iași) și te-au tipărit (imprimeriile PIM)!
Am mai glosat în câteva rânduri, cu drag și admirație, pe marginea subiectului Dorel Vișan; nu intenționez să reiau cele scrise în articole și prefețe – cititorul poate afla parte din ele în chiar sumarul albumului. Vorbeam, cu alte prilejuri, nu numai de un rar har actoricesc, ci și de o la fel de rară calitate umană, nutrită din incursiuni rodnice în filosofie, din lectura textelor fundamentale pentru cultura omenirii, din contemplarea lucidă a derutantei imago mundi, dar, mai ales, din seva rădăcinilor adânc înfipte în realitatea unui rural românesc încă nepervertit, stăruitor în credința că „Binele, Adevărul și Frumosul nu pot fi despărțite, fiindcă împreună poartă un singur nume: Dumnezeu”.
Interesantă mi s-ar părea tentativa de a răspunde la o întrebare nerostită, care se strecoară și se înfiripă pagină cu pagină, răzbătând mai ales din confesiunile sărbătoritului: ar fi Dorel Vișan un învingător… învins? I-au aurit destinul o căruță de decorații și de premii, un palmares formidabil de roluri în teatru și-n cinematografie, o critică unanimă în aprecieri entuziaste, o prezență notabilă în poezie, în eseistică, și, mai ales, un public ce-l iubește. În sumarul albumului se orânduiesc omagii semnate de trei mitropoliți și episcopi, șapte academicieni, de numeroși confrați într-ale scenei, scriitori, universitari, primari ș.a.m.d. A susținut un doctorat, a predat în învățământul superior, a fost director de Teatru Național (dat afară prin cabale colegiale), a ținut discursuri de la balcon în calitate de prefect al Clujului (șapte zile și șapte nopți președintele FSN!).
Ce experiențe de viață și-ar mai putea dori să-i lumineze viața liniștită alături de albinele și via lui transilvană? A mai fost milițian, prim-secretar, Falstaff, călău, maior de cavalerie, scafandru, țăran, Popa Furtună, Woyzeck, Iacob, Tartuffe, Miroiu, Iunius Brutus, Unchiul Vanea, preot rural, șef de cadre, avocat, Nea Tăticul, colonel genist, Ciubăr Vodă, primar, polițist, senator, Petru Groza, ministru orb, Ion Creangă ș.a.m.d. – de astă dată în filme și-n teatru. E vreo deosebire? Oricine ar fi dispus să susțină că este, și încă mare! Una-s trăirile pe pământul românesc și alta-i imaginea coafată (ori zburlită) pe pânză și pe scândura scenei.
Dorel Vișan consideră că „teatrul trebuie să fie un loc de întâlnire cu adevărul”, actorul trebuind „nu să facă roluri, ci să recreeze destine”, așa că, adeseori, mai multă sinceritate și bună credință poți afla în viața „construită” dramaturgic decât în realul cotidian, contradictoriu, dezamăgitor și fals, în care „nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită”. Evident, dacă artistul izbutește să nu devină o simplă „unealtă a divertismentului”. Vișan are destule să-și reproșeze sieși („Nu îmi pare rău că mor, îmi pare rău că nu m-am priceput să trăiesc!”), dar cu asupră de măsură și contemporanilor: „Cu gura plină de principii mari, nu v-ați neglijat interesele voastre, prezentând țării spectacolul scandalos ce-l vedem în istoria popoarelor numai în timpuri de decadență; îmbuibați, încă nesatisfăcuți, vă certați unii cu alții, vă acuzați între voi de imoralitate, vă aruncați în față epitetele de cumularzi (…) toate acestea de ochii lumii” (…) „Istoria a demonstrat că nici o Revoluție nu cunoaște setea de adevăr, ci, după cum ne învață și dl Freud, mulțimile reclamă numai iluziile la care nu pot renunța, preferând irealul în locul realului. Iluzii hrănite de dorințele noastre nesatisfăcute și nu de o lume mai dreaptă și mai bună”. „Nu mai avem oameni care slujesc, ci numai oameni care conduc”…
Deși se-ntreabă cu amărăciune „În această prea scurtă măsură / De unde găsim zile și ani pentru Rău, pentru Ură?”, Vișan nu este un dezamăgit dezarmat și-atât. Nu-i un învins, dimpotrivă. Vede temeiuri ale reintrării în matca adevărului, le poartă dârz în suflet și, punând întrebări și punându-și întrebări, atribuie credinței, patriotismului, onoarei și culturii misii hotărâtoare în resurecția morală ce va să vină. Este o conștiință: tot ce face, luptând și riscând destul, o face din dragoste de români și de țară: „Cine n-o iubește, n-o merită!”