Cine ne va despărți pe noi?

De câteva zile mă aflu în Spania, fiind găzduit, împreună cu familia și cu trei dintre ucenici (deocamdată!), la un centru misionar ce are drept nucleu Mănăstirea „Sfânta Cuvioasă Parascheva”. Este practic singura mănăstire românească din Spania, situată în marginea unei mici localități, Vilaller, din Munții Pirinei, la granița cu Franța. Preasfințitul Părinte Timotei al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei a binecuvântat a ne stabili aici, cu gândul că am putea întări lucrarea Bisericii din această zonă. Evident, acest lucru nu poate fi posibil decât dacă noi înșine ne vom dedica mai mult rugăciunii și studiului cărților sfinte, dacă vom intra în ritmul duhovnicesc pe care orice viață de obște îl presupune. În clădirea generoasă ca spațiu, în care a funcționat un seminar de vară catolic și care este oferită acum ortodocșilor români, se organizează tabere de vară și de iarnă pentru tineri. În același timp, ea este și un loc de retragere pentru preoții români din Spania și pentru familiile lor sau pentru pelerinii care vin și de la sute de kilometri distanță. Cu alte cuvinte, un loc și o zonă care oferă bune condiții celor ce vor să se dedice mai mult vieții trăite în Hristos Domnul.
Fiind persoană publică, mai ales prin prisma funcției de purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Iașilor, nu-mi făceam iluzii că această retragere a mea va trece neobservată. Mă așteptam și ca plecarea mea din Iași să stârnească unele nedumeriri. E cumva firesc să te întrebi de ce ar renunța un preot la o parohie în centrul Iașului și la funcția de consilier cultural pentru a se stabili la aproape 3.000 de kilometri distanță de casă, de cei din familie și, nu în ultimul rând, departe de o comunitate atât de unită și de dedicată lui Dumnezeu precum cea de la Talpalari. Mai ales că aici, în Spania, nu am venit pentru vreo funcție sau pentru a fi parohul vreunei comunități mari de români, ci pentru a fi preot misionar, cu mila lui Dumnezeu și cu sprijinul celor ce au bunăvoința de a susține o astfel de lucrare. Toate acestea ar fi fost suficiente elemente pentru o știre, dacă cineva chiar ar fi fost preocupat de un astfel de subiect. Însă m-a mâhnit foarte tare graba cu care s-a speculat, în diferite medii, pe seama plecării mele. S-a sugerat că plecarea mea ar avea vreo legătură cu anumite dezbateri pe marginea Sinodului din Creta sau că aș fi avut vreo neînțelegere cu persoane din conducerea Mitropoliei. De aceea nu voi ezita, oricând voi fi solicitat, să mărturisesc public că plecarea mea din Iași nu are absolut nici o legătură cu vreun eveniment bisericesc, cu vreo persoană anume sau cu vreo neînțelegere de orice fel. Ca în toți acești ani, din 2008 încoace, îl susțin fără nici un fel de rezerve pe Părintele Mitropolit Teofan, cu recunoștința celui care a învățat enorm de la Înaltpreasfinția Sa în plan teologic, duhovnicesc, administrativ etc. Mă doare când văd că un astfel de ierarh atât de deschis dialogului și dedicat întru totul eparhiei sale este atacat pe nedrept și mă rog lui Dumnezeu să lumineze și să aducă pace în mințile și în inimile tuturor celor ce provoacă tulburare în Eparhia Iașilor.
De altfel, plecarea mea din Iași nu o pot vedea ca pe una definitivă, deși numai Dumnezeu poate cunoaște acum dacă va fi pentru mai mult sau mai puțin de un an. Cert este că în fiecare lună voi reveni în cetatea Sfintei Parascheva pentru câteva zile, spovedind și slujind în ctitoria cantacuzinilor de la Talpalari (deci nici vorbă de a „rupe legături”). Și aici, ca și la Centrul Cultural Misionar Doxologia, unde am slujit până de curând, sunt oameni bine pregătiți, formați în timp îndelungat, care au preluat deja și continuă toată lucrarea la care m-a rânduit Dumnezeu în ultimii ani. Pentru mine, însă, este acum un timp de a evalua cei 17 ani de când slujesc la Mitropolie, de a stărui înaintea lui Dumnezeu pentru a-mi șterge păcatele și multele greșeli pe care le voi fi făcut în acești ani. Cer iertare, pe această cale, tuturor celor pe care i-am supărat cu ceva sau celor pentru care nu am făcut tot binele pe care, având ajutor de la Domnul, aș fi putut să-l fac. Mulțumesc tuturor jurnaliștilor cu care am colaborat în acești ani în calitate de purtător de cuvânt. Cu extrem de rare excepții, am avut șansa de a interacționa cu oameni bine pregătiți din punct de vedere profesional, dar și cu o latură umană caracterizată prin căldură, deschidere și onestitate. Chiar și atunci când nu ne-am situat pe aceleași poziții, am avut puterea de a ne strânge mâna și de a vorbi amical.
De-a lungul anilor, în cele trei mandate de consilier, m-am implicat în fondarea Ziarului Lumina, a portalului Doxologia, a unei tipografii dotate cu rotativă sau în relansarea unor entități precum Editura Doxologia (fostă Trinitas). Mă voi dedica, aici, la Vilaller, mai mult rugăciunii, misiunii și cărților pe care de ani de zile nu mai reușesc să le public, limitat fiind de timp. Voi încerca să contribui, de asemenea, la crearea unui Centru pentru Sănătatea Familiei. Cred că trebuie să ne aplecăm, în Biserică, mai mult asupra a ceea ce înseamnă viața de familie, dar la „firul ierbii”. Avem nevoie să învățăm, în genere, ce înseamnă comuniunea și bucuria de a fi în Hristos. Avem nevoie să învățăm că oriunde suntem cu Dumnezeu, suntem Acasă. „Căci sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 38-39). (Pr. Constantin Sturzu, sursa Doxologia.ro)