Păi, cine alții dacă nu intelectualii? Cumva în marginea tabletei de marți, reiau tema totdeauna la modă: intelectualii. Atribuirea-i mult prea lejer conferită – de regulă tuturor persoanelor ce dețin un nivel cultural peste mediu, și-s posesori ai unor solide atestate de calificare în domeniu. Ceea ce nu-i greșit, da-i incomplet: dicționarele pretind intelectualului angajare și prezență activă în gândirea critică, în cercetare, în autoreflecție. Dacă se aplică astfel de grilă, nu știu zău câți mai rămân „buni în grad” în postata intelectualilor reali și incontestabili! De altfel, oricum, demitizarea e la modă. Nu-s atâtea mituri, câtă disponibilitate iconoclastă afli pe toate drumurile!
A fost ceva mai demult reeditată, în traducere românească (la „Humanitas”), „ancheta” lui Paul Johnson „Intelectualii”, discuție pe care îmi permit să o reiau acum, când între valoare și non-valoare, între mit și realitate, între bine și rău, distincția certă devine tot mai dificil de operat. Iar vin alegeri (la Capitală) și din nou, în pofida asigurărilor că oponenții vor evita acuze directe, cu siguranță că, din planul al doilea al „combaterilor” electorale, vor țâșni contestări acide și atacuri sulfuroase la persoană. Cartea cu pricina a fost considerată bestseller de New York Times: „Această carte își propune – precizează autorul – să stabilească, pornind de la analiza moralei și a gândirii unor intelectuali de marcă, în ce măsură aceștia sunt îndreptățiți să sfătuiască omenirea cum să-și organizeze viața.” Este o scotocire programatică prin toate etajele și cotloanele biografiilor, dar și în registrul „mișcării ideilor”, menită să acrediteze ideea că nimeni nu-i ceea ce vrea (sau am vrea) să pară, iar modelele propuse prin operă nu „rimează” cu conduita autorilor așezați în pagină. Ar fi de discutat în ce măsură demersul are vreo relevanță; faptul că Hemingway ori Tolstoi erau bețivi notorii, afemeiați, bădărani, violenți, mincinoși, total lipsiți de scrupule, cum se spune și, parțial, se atestă, nici nu scade, nici nu adaugă vreo fărâmă de prețuire operelor în sine. Sigur că, pe undeva, poate fi utilă și investigarea zonelor umbrite, dacă astfel se explică geneza cutărei scrieri, se lămuresc obsesii, se identifică prototipuri ș.a.m.d..
Istoria literară este îndreptățită să cerceteze și dincolo de pojghița sărbătorească a succesului, faimei și notorietății, tocmai pentru a stabili consecințele relației dintre viața și opera cutărui autor. Mai departe, se intră pe teritoriul gazetăriei de scandal; o fi fost Rousseau un detestabil ingrat, orgolios, certăreț, practicant declarat al onaniei, paranoic, parazit egocentric – ei, și? Oricum, „Emil” (1762) rămâne piatră de hotar prin întâia revelare consistentă a responsabilității omului față de natură – idee pe care o redescoperim acum, când s-ar putea să fie prea târziu.
Și dacă în cazul scriitorilor, repet, accidentele biografice n-au cum (totuși) să întunece deplin opera, nu același lucru se poate afirma când personajul aflat în colimator este un faimos ideolog, care, vorba lui Johnson, „a sfătuit omenirea cum să-și organizeze viața”. Marx iese teribil de șifonat din capitolul ce-i este consacrat, și asta nu numaidecât din pricina tristelor revelații c-a fost crud, incestuos, cumplit de murdar (la propriu!), brutal, sperjur, cu mentalitate de etern întreținut (toată viața a trăit din banii lui Engels!), ci când se vede cum cele mai importante idei „ale sale” din „Capitalul”, pe care ni le notam conștiincioși la orele de învățământ politic, sunt pur și simplu ciupite de aiurea!
”Muncitorii nu au patrie” a spus-o mai întâi Marat, ”Religia este opium pentru popor” aparține lui Heine, ”De la fiecare după posibilități, fiecăruia după necesități” este formularea lui Louis Blanc, chemarea ”Proletari din toate țările, uniți-vă!” a rostit-o primul Karl Schapper, ”Dictatura proletariatului” a inventat-o Blanqui ș.a.m.d.. Marx le-a trecut fără jenă pe numele lui, într-o operă, spune Johnson, confuză, care numai științifică nu se poate numi și-n cuprinsul căreia utilizarea frauduloasă a surselor este regulă.
Demonstrațiile autorului, bine conduse și bine argumentate, conving. Mă tem însă că principala acuză adusă „Capitalului”, aceea că se pornește invers, adică de la teză, căutându-se numai argumentele pro și ignorându-se cele contra, s-ar cam potrivi și modului în care autorul „Intelectualilor” îl încondeiază pe Marx. Iar marea întrebare rămâne; a formulat-o, poate fără voie, Johnson – noi nu facem decât să-i așezăm un „cum de” la început și-un semn al întrebării la celălalt capăt: „cum de Karl Marx a avut o influență mai mare decât a oricărui intelectual al timpurilor moderne, nu numai asupra evenimentelor reale, dar și asupra minții oamenilor?” Chiar așa; cum?
