Cine n-avea voie să-l uite pe Treptow

Într-una din pușcăriile țării, americanul românizat Kurt Treptow a intrat în ultima rundă de ispășire a pedepsei sale pentru știm cu toții ce păcate. Conform legilor, peste un an își va șterge dungile verticale din ținută. Ce-a fost greu a trecut. Și, cum sfârșitul încununează opera, în acest ultim răgaz a ales să-și scrie memoriile. La rece, așa cum se cer scrise memoriile.
În afară de ziariști, Treptow n-a prea fost stresat la vorbitor. Până și avocatul său l-a dat uitării. S-au lepădat de el toți, inclusiv acei mânuitori ai penei, pe care Treptow i-a tradus și inclus într-o antologie lirică americănească, în urmă cu câțiva ani.
Să recunoaștem, nu-i de colea ca tu, un poet român mai mult sau mai puțin pârlit, să fii prezent, întru lectură ori frunzărire, în librăriile și bibliotecile din America vecină și prietenă. Locatarii antologiei poetice au de ce să fie mândri. Ei merită din plin aplauzele noastre.
Omenește ar fi fost, poate, ca poeții respectivi să se reunească și-ntr-un altfel de antologii, și – măcar din când în când – să-i fi dus lui Treptow câte un colet recunoscător la pușcărie. Să-l viziteze, să-l îmbărbăteze, să-i spună:
– Dumnezeu cu tine, măi creștine!
Căci, indiferent de faptele lui – fapte cu vârf și îndesat condamnate – acest om le-a făcut posibil, unor condeieri români, visul american. Mă întreb dacă Treptow, ca răzbunare, îi va omite din memoriile la care lucrează în momentul de față.