Cine n-are bătrâni…

Citesc noua carte a lui Ion Mitican („Iași, file de demult”) și mă sperii… câte nu știu despre „dulcele târg”, deși îmi place să mă consider printre ieșenii oarecum avizați în materie. D-apoi cei care, tot ieșeni fiind, nu-s interesați de trecutul urbei? În afara punctelor muzeistice tradiționale, bine organizate și firesc incluse în traseele turistice, nenumărate-s (nu-i exagerare!) obiectivele de interes cultural și nu numai, care se cufundă încet-încet în nedreaptă uitare. Iașiul, leagăn al atâtor începuturi românești, este o adevărată carte de istorie a neamului, pe care o răsfoim adesea superficial, sărind pagini și uitându-ne mai degrabă la pozele devenite „clasice”: teiul lui Eminescu, turnul Goliei, Casa Pogor, Palatul Culturii, bojdeuca lui Creangă, Trei Ierarhii…
Istoricii se dedică amănunțimilor documentare priincioase tezelor de doctorat și studiilor academice, așa că specialiștii autentici nu se prea învrednicesc să indice cumva trecătorului indiferent că pășește pe urmele și-n preajma unor formidabile amintiri, de rezonanță națională și, ades, europeană. Câți știu că podul de cale ferată de la Ungheni l-a construit Gustave Eiffel? Și care-i casa în care a lucrat primul ministru al României în anii de groază ai primului război mondial? Nu numai socialiștii și legionarii au pornit de la Iași, ci și Eteria, mișcarea de eliberare a Greciei, eșuată tragic și, pentru Moldova ce-a ocrotit-o și legitimat-o, nefast. Nu-i numai Cuza (și, eventual, Duda…) e simbol al regalității de sorginte ieșeană: de aici s-au ridicat regine (a Serbiei), pretendenți la tronul Albaniei, ba chiar și (asta nici Mitican n-o știe!) regele unei insule locuite de aborigeni în Polinezia – Ilie Cătărău! Edgar Quinet, filosoful francez despre care Iorga spunea că a contribuit hotărâtor la împlinirea idealului „întemeierii unei singure patrii între Carpați și Dunăre”, are o stradă în centrul Bucureștilor. Nu și la Iași; cine în afară de Mitican să-i mai afle urmele în mereu schimbătoarea geografie urbană? Quinet a locuit aici, împreună cu soția sa, Hermiona, fiica adoptivă a lui Asaki… Considerate a reprezenta mai degrabă un etaj inferior al cercetării istorice, destinat „scrierilor de popularizare”, investigarea urmelor lăsate de un romanțat „a fost odată” continuă s-o practice așa zișii „amatori”.
Dacă nu punem la socoteală cronicarii, începutul l-a făcut N.A. Bogdan, modest funcționar la Primărie, autor al monografiei „Orașul Iași”, răsfoită și azi nu fără folos. În pragul literaturii au trudit memorialiștii „Junimii”, apoi autorii de tip Herovanu, care scria despre Iași și ieșeni „dintr-o trebuință sufletească”; asemeni lor academicianului Dan Bădărău, un filosof priceput și-n mânuirea exemplară a instrumentelor istoricului (a apărut, la Editura Academiei Române, exemplarul de semnal al „Istoriei Iașilor”), spre a se ajunge la autodidacți gen Aurel Leon și, mai aproape de zilele noastre, la cuplul atât de harnic Ostap-Mitican. Spun „autodidacți” fiindcă școlirea lor nu s-a săvârșit în teritoriul propriu zis al istoriei Mitican a absolvit Politehnica în 1954. Între altele, a izbutit să introducă pentru prima dată în România (pe teritoriul regionalei CFR Iași) sistemul de telefonie cu trenurile în mers, generalizat apoi în toată țara.
A publicat cărți de specialitate, pentru a se consacra definitiv și-n exclusivitate cercetărilor, atât documentare, cât și de teren, privind istoria Iașilor. Domeniu în care deține un adevărat record: 16 cărți semnate între 1983-2010 și încă vreo șase în colaborare! Chiar dacă uneori opiniile noastre nu concordă (de pildă, nu înțeleg rațiunea pentru care anul nașterii Academiei de Arte este considerat 1860, câtă vreme Conservatorul ieșean s-a înființat la 1836) se cuvine apreciată la superlativ atât bogăția fondului documentar cercetat (Mitican scotocește de-a dreptul frenetic arhivele, colecțiile gazetelor de odinioară, culege mărturii orale), cât și vivacitatea cu care dialoghează cu făptura ostenitelor zidiri ieșene, căutând ecouri ale vechilor sonuri legendare. În culturile hispanice, fiecare oraș are un „historiador” însărcinat în exclusivitate cu studierea istoriei urbei. Nu-i numai un post în statul de funcțiuni al Primăriei, ci și o râvnită demnitate locală. De-ar exista și-n fosta capitală a Moldovei astfel de funcție, Mitican ar fi în măsură să candideze fără concurență din zona „nespecialiștilor”… specializați din mers, la locul de muncă. Peste câteva săptămâni împlinește 80 ani. Încă-i convins că mai sunt șoapte neascultate ale amintirilor ieșene; le caută, le tălmăcește înțelesurile și ni le arată cu oarece reproș – prea trecem indiferenți pe lângă ele…