Cine mai fură azi un ou?

Se va împlini curând un an de la dispariția celui ce a fost Dorel Schor, un bun prieten și unul dintre cei mai prețuiți scriitor satirici din literatura de limbă română. S-a născut la Iași, a copilărit la Botoșani și a murit la Netaniahu, în Israel, unde emigrase în 1977. Ne-am pregătit împreună pentru examenul de admitere la Medicina ieșeană (1956), el a intrat, eu nu, dar aveam să ne reîntâlnim după aceea pe tărâmul literaturii. I-am publicat la „Junimea” cartea de debut intitulată „Șarpele și cupa”. Pe copertă era fotografia unui prunc durduliu, zâmbitor și frumos în toate cele. Ca să vezi cum s-au scurs deceniile: țâncul cu fundulețul gol de pe copertă (nepotul meu, Bogdan Nițescu) este acum doctor în geofizică și profesor la Universitatea Bogota (Columbia), iar Dorel Schor, prețuitul medic în orașul Netaniahu, s-a impus în lumea literelor ca unul dintre cei mai originali „doctori… în umor”.
Cartea „5000 de ani de umor evreiesc” (2002) îl plasează între Ion Pribeagu și Grucho Marx și-ntr-o companie mai mult decât ilustră: Shalom Alechem, Woody Allen, Art Buchwald, Alberto Moravia, Mircea Crișan, Dumitru Solomon, J.D. Salinger, Mihail Sebastian, Heinrich Heine (!), Franz Kafka, Tristan Bernard, Sașa Pană, Boris Pasternak (!), Tristan Tzara, Isaac Babel, Mozes Gaster (!). Îți trebuie ceva umor pentru a accepta includerea în aceeași listă a lui Heine și Mircea Crișan, a lui Sebastian și Fred Firea, a lui Pasternak și Sadi Rudeanu… Faptul că fiecare dintre cei antologați a comis, cândva, o pagină hazlie autorizează includerea în pluton, dar necesită, obligatoriu, stabilirea de grade, ierarhii, exceptări, explicări.
Departajarea o îngăduie mini-sinteza propusă de dificila probă a maximei și aforismului, adeseori trecută de Dorel cu strălucire. Mi-a trimis în manuscris o astfel de carte-tezaur ce adună, în comprimate atent cântărite, întreaga-i experiență de viață. Nu se încadrează foarte exact nici în categoria maximelor, nici aforismelor, nici „stricto senso” în aceea a cugetărilor. Are câte ceva din fiecare. Și dacă tot suntem la acest capitol: Vauvernague crede că „Maximele oamenilor dau pe față inima lor”, așa că lectura cărții „Înger cu coarne” poate oferi, într-o addenda virtuală, și portretul medicului Schor: un blajin înzestrat cu ascuțit simț al umorului, deosebit de sensibil, capabil să dibuiască cele ascunse dincolo de aparențe, moralist „cu mănuși”, care nu apelează la sentințe contondente, ci la terapia subtilă, inteligentă, a umorului fin – până la urmă, tot coroziv. Chiar autorul se explică: „De multe ori când cititorul râde, aș prefera să zâmbească”. Cartea „Înger cu coarne”, căreia i-am scris postfața („Junimea”, 2007), ca și prefața la ediția spaniolă de la Madrid (2013), demonstrează o capacitate de sinteză inteligentă, adeseori clădită pe sugestiile paradoxului, cu finețea umorului deștept, cu știința utilizării corecte și profitabile a resurselor limbii române și, mai ales, cu necesara încărcătură culturală ce-i permite să nu redescopere Americi de mult cartografiate. Multe din cele peste 1000 de „pastile” sunt atât de dense, încât se cuvin citite de două ori, fiindcă ascund cu grație mici tezaure ale observației profunde și neașteptate: „Fiecare bărbat își are problemele ei”, „Dacă nu ești contra nimănui, nimeni nu e pentru tine”, „Orice gunoi se crede îngrășământ”, „Cine fură azi un ou… dar cine mai fură azi un ou?”, „Partea leului o decide leoaica”, „Femeile trăiesc mai mult decât bărbații, mai ales văduvele”, „Și visele țin de poziția (socială) în care dormi”, „Dac-am fi perfecți, n-am progresa; și nici n-ar mai fi nevoie”.
Cugetarea (maxima, aforismul) poartă un sâmbure amar și cu cât cobori mai în adânc, cu atât se dizolvă zâmbetul și începe să fâlfâie aripa tragicului. Umorul injectat aforismului nu-i decât masca zâmbăreață menită să ascundă rictusul trist. Un soi de cașetă ce disimulează amăreala chininei. Dorel Schor a semnat cărți de factură diversă: „Șarpele și cupa” (Ed. Junimea), „Zmeul cel mic” (Ed. Albatros), tipărite în România și în Israel („Amărâtul fericit”, „Doctor în umor”, „Consultații gratuite”). Cum se vede și după titluri, proza lui este așezată sub semnul satirei – evident, și al umorului. A-i lipi însă autorului eticheta exclusivă „umorist” (chiar dacă el a fost înclinat s-o accepte) mi se pare și prea puțin, și nedrept.
A fost un scriitor remarcabil și-n toată puterea cuvântului. Și cum nu putem încheia această evocare decât în cheie aforistică, mă întorc la panseurile ”îngerului cu coarne”: „Nimeni n-a murit din satiră. Exceptându-i, bineînțeles, pe satirici.” Dorel Schor a avut șansa să intre victorios în categoria celor salvați întru scris prin terapia zâmbetului care vindecă.