Cine mai are răbdare astăzi?

A răbda. Împotriva pornirii de a te coborî de pe crucea pe care o ai, să strângi din dinți și să stai acolo, pironit. Să-ți folosești mintea și toate darurile pe care le-ai primit de la Domnul ca să stai acolo, țintuit, măcar încercând să nu faci rău, dacă piroanele și neputința nu îți îngăduie să faci bine.
A răbda în relația cu cei de lângă tine – când te arde îndoiala – „Oare nu cumva stau ca prostul aici, îngăduind ceea ce nici unul din prietenii și cunoscuții mei n-ar îngădui să fiu înjosit, să fiu dat la o parte, să fiu tratat cu răutate și privit chiorâș, disprețuit fiindcă nu ripostez. Dacă aș riposta, știu sigur că n-ar mai avea îndrăzneala să continue. Cât trebuie să îngădui. Până unde e jertfă și unde începe prostia și risipirea talanților?„. Poate că nu e zi în viața noastră în care să nu trecem prin asta. Fiindcă, poate, nu e zi în care să nu ne înghimpăm cu cineva. Uneori cu cei mai dragi, ei ne irită cel mai tare. Au drum deschis în inima noastră, poate ne și simțim stăpâniți de dragostea care le-o purtăm și folosim diverse pretexte ca să încercăm să ne eliberăm, așa de capul nostru, uitând de Domnul.
Să răbdăm în duhul păcii. Nu ca cei care tac îndârjiți… posomorâți și chiar dacă nu se răzbună nici nu doresc să ierte. Răbdarea fără recunoștință este nemântuitoare pentru că poate să rodească în cruzime sau să apună în deznădejde. Să conștientizăm tot timpul ce e înăuntrul nostru și să ne rugăm să primim răbdare creștinească – care începe acolo unde se sfârșește obișnuita răbdare, fiindcă altfel n-avem nici o șansă. Putem s-o pățim rău de tot și să ne pierdem demnitatea și simțul valorii, ca să nu mai vorbim de iubire. Să răbdăm cu înțelepciune, acceptându-ne neputința de a răbda. Și să nu facem rău. Sau dacă nu putem, să ne pară rău că am făcut răul, că am bârfit, că m-am schimonosit și că am răscolit după ură și dispreț. Sau dacă nici asta nu putem, măcar să îmi tot repet – deși nu cred o iotă – nu degeaba trec prin asta, Domnul o îngăduie pentru că am făcut asta .. și aceea. Să îmi aduc aminte măcar de niște greșeli mai vechi. Să accept cu toată ființa mea că am greșit. Măcar o greșeală să mi-o accept și să o conștientizez. Să nu las gândul că dacă am scăpat nepedepsit de oameni înseamnă că sunt curat și nevinovat. Că dacă nu mă arată cu degetul, n-ar avea de ce să o facă. Măcar o greșeală să nu o uit. Dar greșeală adevărată, în fața conștiinței mele, nu o păcăleală pe care sufletul nu o crede. Să nu uit niciodată o durere pe care am provocat-o mamei sau tatălui meu, o umilință pe care am adus-o cuiva din nepăsare sau mai rău, din invidie. Rana făcută altuia. Să mă smeresc. Răbdarea e o mare virtute numai dacă e unită cu smerita cugetare.
….
Un bătrân era înrobit de patima beției. În fiecare zi el se ostenea la o rogojină pe care seara o vindea și bea banii obținuți pe ea. Nemaiajungându-i banii… el cheltuia și din banii tânărului care locuia cu el. Tânărul însă niciodată nu i-a spus nimic… Ne povestește părintele cam ce gânduri îl ardeau pe tânăr. Dar un gând binecuvântat îi spunea ’Unde să te duci? Rabdă…’ Și bineînțeles, n-a fost în zadar. Dacă am putea absorbi lecția asta, când poate cineva foarte drag nouă este înrobit de o patimă. Când singura scăpare pare a fi fuga – măcar să nu vezi, dacă tot nu rezolvi nimic. Se vede treaba că nu e chiar așa. Uite, aici aflăm că o cruce ca asta, a patimii cuiva drag, poate fi dusă cu demnitate și curaj. Și mai aflăm că niciodată acel cineva nu va cădea, dacă tu nu-l împingi. Iar dacă îl mai și sprijini cu răbdare smerită și dragoste, împotriva tuturor, chiar și a ta însuți, nu se poate să nu-i smulgi Domnului un zâmbet și o mângâiere. Nu sunt povești cu A fost odată ca niciodată, ci realități încercate. A fost odată, atunci ca și acum…
Este doar un exemplu din lecțiile practice date de părintele Serafim Alexiev, autorul cărții denumită simplu „Răbdarea”. Pentru că mai mult sunt pomeniți sfinții nevoitori, cu învățătura lor, puncte fierbinți al căror adevăr poate aduce mult sprijin când ești bolnav, tu sau cineva drag, când îți fuge pământul de sub picioare și te clatini.
Minunați nevoitori, plini de răbdare au fost și sfinții mucenici. Câte suferințe nedrepte au suportat ei pentru Domnul și aceasta fără nici o cârteală, în deplină smerenie…
Peste tot, cu o mie de culori, de la o mie de părinți sfinți sau cuvioși, aceeași poruncă – a iubirii și a luării crucii de fiecare zi – pictată și cântată pentru fiecare suflet care deschide cartea părintelui. Pentru fiecare suflet, căci sufletul știe ceea ce mintea uită sau nu înțelege, că i-a fost dăruită viața numai și numai din iubire, că dacă ascultă – răbdând și iertând – va fi răbdat și iertat, cu iubire.
(TEODORA DRĂGOI, Fundația SFINȚII MARTIRI BRÂNCOVENI)
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro)
(Cartea „Răbdarea” a preotului Serafim Alexiev se găsește la librăria „Sf. Voievod Ștefan cel Mare” din Areni)