Cine mă protejează de nesimțire, tupeu, aroganță și prostie?

Există o categorie de oameni care cred că li se cuvine orice. Că toate drepturile din lumea asta sunt ale lor. Genul care umblă fără dinți în gură și cu chiloții pătați de nicotină – asta ca să vorbesc frumos, dar au impresia că le știu pe toate. Au impresia că oricine e obligat să-i bage în seamă. Au pretenția să li se ofere respect. Ăștia care umblă cu jalba-n proțap și fac numai reclamații, dar de obligațiile lor nu sunt curioși. Sincer să fiu, nici nu cred că e vina lor. E vina statului ăsta social care-i ține pe toți în brațe, ca să le ofere cică protecție. Pe mine, ca medic, cine mă protejează de abuzuri? Cine mă protejează de nesimțire, tupeu, aroganță și prostie?
Să spunem că ești o doctoriță care lucrează în rural. Nu ai gardieni la ușă sau tot felul de firme de pază. Că astea costă și bugetul cabinetului tău abia de-ți permite să plătești impozite, salarii, cheltuielile cu naveta, cu încălzirea și multe altele. Că dacă nu știți, vă spun eu. Medicul cumpără la cabinetele astea de toate. De la becuri până la hârtie igienică. Medicul ia amenzi când greșește ceva. Mai mult sau mai puțin pe drept. Și tot medicul, în speță doctorița de mai sus, e supusă presiunilor de orice fel din partea unor cetățeni care știu de la televizor că ei au numai drepturi. Doctorița asta trebuie să explice oricărui semianalfabet ce poate face și ce nu. Ea trebuie să implementeze așa-zisa reformă. Ea trebuie să facă față unor bolnavi psihici. Ea trebuie să facă față unor bețivi împuțiți. Ea singură. Ea e abuzată de tot felul de neica nimeni, așa-numiți asigurați de sau pe câteva luni, care vor de toate. Ea primește toate reproșurile. Că, deh, oricine are impresia că poate șterge cu ea pe jos. Și tot ea, da ea, trebuie să se facă față cu ce are.
Nu e ușoară munca de medic în rural. Nu e ușoară munca de medic în general. Asta pentru că trebuie să faci față unor situații pe care presa nu le vede. Că publicul consumator e mai interesat de medicii care au pus botul la șpagă, decât de ceilalți. Știrile cu ăia corecți nu se vând. Nu fac audiență. Rar o să vedeți ce înseamnă medicina în mod real. Cu succese și eșecuri. Cu nervi, cu frustrări, cu oboseală, cu chin. Câți dintre voi ați văzut imagini cu zâmbetul obosit al unui chirurg care iese din operație după 12 ore? Sau al unui medic, indiferent de specialitate, după ce reușește o resuscitare?
Ne uităm toți peste gard și facem comparație cu alte țări, cu alte sisteme de sănătate. Ne dorim să ne operăm acolo. Chiar de la conducătorii noștri luăm exemplu. Că toți fug ca de ciumă din sistemul ăsta când au o problemă. De ce? Or ști ei ceva. Nu?
De ce se poate în alte părți? Pentru că acolo medicina socială este doar pentru cei care au cu adevărat nevoie. Și numărul celor care plătesc pentru asistență și servicii medicale este mult mai mare decât al celor care doar consumă. La noi e invers. Acolo, dacă nu plătești sau ai o asigurare de rahat, nu te bagă nimeni în seamă. Nu ai acces la servicii performante. Cum e la noi? Puțini plătesc și restul doar consumă. Cât vreți să țină aberația asta?
Soluția este, spun eu, contractul de sănătate individual. Pentru fiecare asigurat în parte. Să fie responsabilizați toți. Să beneficieze fiecare de servicii medicale diferențiate. În funcție de valoarea asigurării lui. Să vezi atunci câtă lume se va arunca la pachetele cele mai scumpe. Că mai suntem și snobi. Numai că atunci pretențiile vor fi justificate. Pentru că sunt pe banii fiecăruia. Nu știu dacă e corect la momentul actual ca unul care plătește cu zecile de mii de lei pe an la sănătate să fie tratat în aceleași condiții ca unul care plătește doi lei sau nimic. Înainte de a vă indigna trebuie să pricepeți că sănătatea costă. Nimic nu e gratis pe lumea asta. Și asta se vede cel mai bine atunci când, la noi, sunt condamnați copii la moarte pentru că părinții nu au bani să le plătească operații care, ce să vezi?, se fac numai în străinătate. Că, deh, statul nostru e prea sărac pentru a avea grijă de copiii lui. Și se dă social numai când îi convine.