Cine-i potolește?

Pe vremea când găinile lui Cristoiu nășteau pui vii, am citit în „Evenimentul zilei”, dar și în „Ziua”, o tulburătoare veste potrivit căreia Eminescu a avut o fiică, Valeria, născută de (cine altcineva?) Veronica Micle, în taină, la mănăstirea Văratec. Nu i s-au găsit urmele (dar nici vreun certificat de naștere a fetei, vreun înscris în condicile bisericii) fiindcă „i-a fost sălbatic devastat cavoul de comuniști”, care „au încercat din răsputeri să șteargă orice urmă” a misterioasei fiice din flori, inexplicabil ignorată de eminescologi. Articolul cu pricina era datorat tânărului gazetar ieșean, C.D. care, pare-se, nu s-a avut prea bine cu școala. Combătea însă vehement, dispus să treacă în contul „comuniștilor” până și eclipsele de lună – așa era „trendul” pe atunci. Ce motiv să fi existat pentru a „șterge orice urmă”, când tot ce-i legat de viețuirea lui Eminescu românii din orice orânduire au păstrat și păstrează cu adevărată religiozitate? În anul de grație 2015, altă bombă de presă: Eminescu ar fi avut și un fiu „natural” – după cum scrie o gazetă din Botoșani. Cum se vede, poetul nu-i lăsat cu nici un chip să-și doarmă „somnul lin”! Parangheliei cu asasinarea în urma unui complot patronat de – culmea stupizeniei! – Maiorescu i se adaugă alte enormități, datorate unor pescuitori în ape tulburi dornici să fie luați în seamă și-atât. Dacă ipoteza complotului asasin o susțin câțiva intelectuali cu oarece state de serviciu în eminescologie, poveștile cu copiii din flori sunt lansate de iluștri anonimi. Cel relativ recent, de sorginte botoșăneană, îl semnează Cosmin Zamfirache (?); fiind evocat și numele unui scriitor (?) de care, sincer, n-am auzit, Cristian Petru Bălan: neîndoielnic, Eminescu este iarăși tată! Geaba au trudit un veac și mai bine eminescologii autentici, care au studiat rând cu rând tot ce s-a scris în fila documentului și-n pagina tipărită, spre a reconstitui în amănunt biografia poetului național, iată că Zamfirache pune cu nonșalanță în circulație alte bizare zvonuri și aproximații, că de, e dreptul oricui să-și dea cu părerea și să emită ipoteze. Iar Eminescu n-are cum să se mai apere, așa că elucubrațiile apar nestingherite una după cealaltă. Pot fi interpretate, la urma urmei, și ca un semn de prețuire, prezența poetului păstrându-se astfel mai vie în conștiința nației, numai că decât contribuții-petardă de istorie literară, mai bine lipsă! Autorii descoperirilor de senzație simt nevoia să-și ia ca aliați autorități în domeniu: „Specialiștii spun că Eminescu nu și-a lăsat de izbeliște fiul”. Care specialiști, când au spus, unde? Aș, nimeni, nicăieri! Pentru a face plauzibilă nașterea secretă de la Văratec, gazetarul ce semna în „Evenimentul zilei” și-l aduce în sprijin pe eminescologul Mihai Drăgan, iar „istoricii ieșeni și lingviștii confirmă” in corpore. De unde și până unde, care istorici, când au confirmat? Mihai Drăgan a murit de mult și nimeni nu l-a auzit vreodată pe îngrijitorul Colecției „Eminesciana” pomenind de asemenea parascovenie. În fapt, Veronica Micle chiar a avut o fiică Valeria, numai că tată era legiuitul soț Ștefan Micle. Să-i fi dat același prenume unei alte fete, precum i-a botezat Andruță Ceaușescu, la beție, pe cei doi Nicolae? Valeria a fost un personaj cunoscut în epocă: a studiat Conservatorul la București și a cântat la Paris, în compania Elenei Teodorini. Incultura enciclopedică a gazetarului este evidentă: dacă punea mâna pe carte, afla lesne toate aceste amănunte… Tot gazete ne aduc încă o târzie „noutate”: Veronica a mai fost însărcinată cu Eminescu, dar copilul s-a născut mort (unde, când?). Va să zică, o femeie atât de bine cunoscută și de prezentă în „lumea bună” a Iașilor a purtat două sarcini secrete până la soroc fără să afle nimeni? Cine s-o creadă? Cât despre feciorul ce i l-ar fi născut poetului Ileana, fiica morarului din Cucorăni (sat învecinat Ipoteștilor), nu stă în picioare barem unul dintre argumentele menite să credibilizeze basna. Copilul a fost botezat de Harieta („Hanrieta” – crede eminescologul improvizat că o chema pe sora poetului) cu numele Mihai. Ei, și ce-i cu asta? Cică întreținerea băiatului s-ar fi aflat în sarcina Căminarului Eminovici, „printr-o înțelegere secretă între cele două părți”. Curat secretă, câtă vreme n-a văzut-o nimeni, niciodată! Mai credibile se doresc amănuntele ce ar atesta o fizionomie asemănătoare cu aceea a bănuitului tată: „semăna destul de bine la ochi, la frunte și la buze cu poetul”. Cu astfel de dovezi îl putem include printre descendenții lui Eminescu și pe Miron Cozma!
Cine-i potolește pe „eminescologii” de doi bani?