Cine ești?

Eu, de exemplu, știu că sunt un om de treabă. Dau „bună ziua” la toți vecinii, dacă mă cheamă vreunul să car o mobilă, nu zic nu. Dacă văd că plouă afară, chem pe vecina să-și strângă rufele. Mă străduiesc să fiu un om bun, chiar dacă, uneori, ca din senin, încep să răcnesc la nevastă că nu e gata masa; sau la vreun șofer la semafor, că nu s-a mișcat repede. După izbucnirea asta, stau și mă întreb? De unde nervii ăștia? Că eu mă știu om de treabă. În aceste rânduri, cred că ne putem recunoaște mulți dintre noi. Suntem, în general, oameni cumsecade. Așa am fost învățați. Și totuși, câteodată, vine câte-un val de mânie sau de invidie sau de răutate, pe care nu ni-l putem explica. Ce să fie asta? De unde vine?
Niscaiva deslușiri am primit din cartea unui părinte grec, Simeon Kraiopoulos, „Te cunoști pe tine însuți?”
Se pare că răspunsul la întrebarea asta este „nu”. De ce? Pentru că foarte puțin din interiorul nostru ne este accesibil, la prima vedere. „Omul, în opinia psihologiei contemporane, este alcătuit din trei straturi: conștientul, subconștientul și inconștientul. Doar o zecime din om este conștient. Restul sunt necunoscute omului. Acolo există o mulțime de tendințe lăuntrice. Deseori, tocmai aceste lucruri ascunse ne mână și ne călăuzesc. Are mare însemnătate ce suntem mai în adânc.”
Înțelegem de aici că toate faptele, cuvintele, gândurile noastre pornesc din lăuntrul nostru. Ele reflectă ceea ce avem în interiorul nostru. Ceva pe care, în mare măsură, nu-l cunoaștem. Deci, dacă te enervezi fără motiv, e cazul să începi să faci „săpături”. S-ar putea ca lucrurile să nu stea atât de bine precum crezi.
Părintele Simeon ne spune că „problemele pornesc din structura omului și sunt legate de atitudinea ce o va lua omul față de semenii săi. Sunt trei atitudini principale: mișcarea către oameni, mișcarea împotriva oamenilor și mișcarea de îndepărtare de oameni.”
Ce înseamnă atitudinea față de semeni?
Mișcarea către oameni este acea atașare bolnăvicioasă de cineva. O cunoaștem, cred, prea bine, mulți dintre noi. Nu ne mai gândim dacă faptele noastre sunt bune, corecte. Ne gândim: oare ce va zice? Oare nu se va supăra? Dacă mă va părăsi? Aș face orice, numai să nu mă părăsească. Părintele Simeon vorbește de supunerea care nu eliberează: „prima însușire a oamenilor care au fost loviți de această boală este faptul că se conformează la ce spun ceilalți, la ceea ce cer ceilalți, la ceea ce caută ceilalți.” În aceste condiții, îți pierzi libertatea. Nu mai ești o ființă distinctă, liberă, vrednică de iubit. Ci una vrednică de milă.
A doua dintre atitudinile omului este mișcarea împotriva oamenilor. Dacă atunci când te înghiontește cineva simți automat cum te enervezi; dacă nu poti suporta să auzi că unora din jurul tău li s-au întâmplat lucruri bune; dacă vezi ușor cele rele la ceilalți; dacă îți vine să spui lucruri răutăcioase, care să-l rănească pe celălalt; la fel, s-ar putea să fie o problemă. E cazul să te mai gândești puțin.
A treia dintre atitudini, tot mai întâlnită în zilele noastre, e îndepărtarea de oameni. „Pe măsură ce omul crește, primește diferite lovituri. Când nu cunoaște modul potrivit de a înfrunta greutățile, atunci este condus spre o stare bolnăvicioasă, spre închiderea în sine.” Cu siguranță, cu toții am pătimim multe de la ceilalți în viață. În general, de la cei mai apropiați. Un prieten căruia i-ai împrumutat bani și nu ți i-a mai dat înapoi, o soție care te-a părăsit când te-ai îmbolnăvit. Spune un scriitor rus: „Să iubești oamenii e cu neputință, și totuși este o datorie”. E o datorie față de tine însuți, în primul rând. Dacă te retragi, te declari un învins. Nu există viață decât împreună cu ceilalți.
Cu oamenii, nu. Împotriva oamenilor, nu. Departe de oameni, tot nu. Și atunci, care-i soluția?
Soluția este atitudinea corectă a sufletului. Spune părintele Simeon: „Problema este ce atitudine ia sufletul, sinele cel mai adânc al omului, față de Dumnezeu, față de oameni și față de orice altă realitate”. Iar singura atitudine posibilă este una de iubire. „Omul care renaște în Iisus Hristos, dar renaște cu adevărat, renaște din rădăcina lui, din adâncimea ființei lui, renaște însăși persoana lui; omul acesta își păstrează întreagă personalitatea lui, dar intră și lesne în contact cu ceilalți, de vreme ce iubirea adevărată funcționează. Se luptă, suferă, ostenește, dar în cele din urmă, învinge. Adică, înfruntă cu ușurință întâmplările pe care le întâlnește în viață.”
Merită citită această carte. Orice pas spre cunoașterea de sine este un pas spre adevărata libertate.
(Cartea „Te cunoști pe tine însuți?” a părintelui Simeon Kraiopoulos se găsește la Librăria „Sfântul Voievod Ștefan cel Mare” din Areni)
(Elena Moroșan, „Fundația Sfinții Martiri Brâncoveni”)