Cine este vinovatul?

Stăm și ne plângem că lucrurile nu merg cum trebuie: banii nu ne vin la timp, serviciile lasă de dorit, lucrurile pe care le cumpărăm se strică repede; politicienii sunt corupți etc. Nici cu sănătatea nu stăm strălucit. Fie ne doare capul, fie suntem indispuși și irascibili sau digestia nu merge bine. Coloana, vai, nu putem să ridicăm mai nimic, ca nu cumva să rămânem înțepeniți. Despre minte, ce să mai vorbim: cu greu ne-o putem aduna ca să săvârșim ceva. Și până la urmă parcă nimic nu ne mai motivează chiar atât de mult. Uităm de parcă am avea nouăzeci de ani; visăm cu ochii deschiși, dar nu putem să respectăm un program pe care noi înșine ni l-am făcut. Cu adevărat suntem neputincioși.
Mărturie
Și tot având în minte aceste slăbiciuni, care mă luptă în primul rând pe mine, mi-a intrat în mână o carte cu viețile martirilor din primele secole. Și fără să mă gândesc la ceva anume, am descoperit mărturia muceniciei unor fecioare de numai 15-20 de ani. Cutremurătoare mărturii. În multe dintre cazuri fecioarele însele se duceau ca mieii la tăiere, înfruntând urgia ighemonului, batjocora, tortura, moartea. Înainte de a începe supliciul, erau întâi ademenite, cu tot felul de promisiuni. Celor mai multe li se propunea căsătoria cu un nobil și multă bogăție, fără să li se ceară nici măcar să se lepede explicit de Hristos. Li se cerea să renunțe doar la cununia cu mirele ceresc Căruia se făgăduiseră. Dar mucenițele noastre nu se lăsau înșelate. Știind că Dumnezeu e viu, și nu poți să te ascunzi de El, în dragostea lor cea mare, nu au vroit să-L părăsească pentru nici un fel de dregătorie sau pentru această viață trecătoare.
Sunt frumoase cuvintele, dar hai să ne închipuim ce însemna pentru o fecioară sfioasă să rabde rușinea de a-i fi smulse hainele, rămânând dezgolită în fața lumii adunate. Mucenica Fevronia chiar răspunde ighemonului: „iată sunt acum pregătită precum atleții care se luptau în circul roman, dezbrăcați de haine pentru a nu fi prinși de nimic și înfrânți.” Într-adevăr, li se smulgeau veșmintele, pentru a arăta că nu mai au nimic trupesc care să le țină în lumea aceasta, primind însă acoperământul de har al Bunului Dumnezeu.
Puterea de a răbda
Astăzi, din păcate, câte fiice ale neamului nostru nu-și postează goliciunea trupului în reviste sau pe paginile internetului, lepădându-se astfel de haina harului pentru a se împreuna cu duhul cel desfrânat al celui rău. Iar pe urmă, chinuite și bolnave ajung să moară singure într-un spital sau ucise cine știe pe unde, după ce au fost batjocorite de atâtea priviri lacome, după ce au amăgit simțurile atâtor bărbați.
Fecioarele martire nu rămâneau însă multă vreme cu părțile femeiești descoperite, căci, cel mai adesea, li se tăiau sânii și erau bătute până se umpleau de sânge. Arse erau cu foc până le sfârâia pielea, pentru a li se acoperi apoi tot trupul cu o rană. Dar ele mai aflau încă puterea să-L mărturisească pe Hristos și să certe nebunia păgânească. Și pentru că nu cedau, chinuirile continuau, strivindu-li-se pielea cu niște piepteni de fier pentru a sfârși, precum în cazul fecioarei Fevronia, una dintre cele mai frumoase chipuri ale vremii ei, tăindu-i-se mâinile, picioarele și la urmă capul.
Alte fecioare sfârșeau mai repede: unele erau tăiate cu fierăstrăul, la altele li se tăia capul sau pur și simplu erau înjunghiate. Toate acestea s-au întâmplat cu adevărat și, din păcate, comunismul a readus multe dintre aceste bestialități la viață.
Citind cutremurați martiriul lor, nu putem să nu ne gândim de unde aflau acele tinere femei puterea de a răbda toate acele chinuri? Oare noi am mai putea să dăm aceeași mărturie astăzi, dacă ni s-ar cere? Dar cum oare am putea să ne ducem mintea până într-acolo când suntem atât de neputincioși. Mulți ne plângem că nu reușim să închidem televizorul ca să ne mai liniștim puțin mintea. Alții nu putem birui nici măcar o patimă cât de mică, ce să mai vorbim de ispita pornografiei pe internet. Atât de mult s-a răspândit ciuma asta a desfrânării, că au ajuns și oameni dintre cei mai așezați, cu familie și chiar cu o oarecare legătură cu un duhovnic, să nu reușească să se stăpânească și să biruie patima aceasta, odată ce a pus stăpânire pe sufletul lor.
Vinovat este păcatul pe care, pas cu pas, l-am lăsat să ne cucerească sufletele
Așadar, nu politicienii sunt cei mai vinovați pentru starea de lucruri în care am ajuns, și nici alții din jurul nostru nu sunt chiar atât de răi pe cât poate am crede. În fapt, este vorba de o slăbiciune generalizată cauzată de lipsa de discernământ cu care am făcut totul; vinovat este păcatul pe care, pas cu pas, l-am lăsat să ne cucerească sufletele. Ne-am uitat la televizor și ne-am luat după ce am văzut acolo: „Că doar nu putem fi chiar așa habotnici…!” Mai facem și câte o glumă deșucheată, mai ne aruncăm puțin ochii pe o poză „decoltată”, că na! așa sunt vremurile: toată lumea o face. Pe urmă, ne ducem cu o colegă ca să ne distrăm puțin, sau cu un coleg în cazul fetelor, că ne simțim atât de singuri; mai greu este cu avortul, dar l-am trecut și pe ăsta: viața merge înainte.
Așadar, încet, încet ajungem de la păcatele mici care ne umplu viața la cele care, din nefericire, ne vor îngreuna cu totul sufletul. Stingem însă repede amărăciunea cu alte plăceri, glume, distracții și mici desfrânări. Totul e bine cât avem încă suficientă dopamină care să ne scalde creierul, adică atât timp cât ne simțim relaxați. Dar, ceea ce nu vrem să știm este că după stările de intensă euforie urmează altele de depresie și tristețe. Întotdeauna; că asta e legea plăcerii maximale: munte – vale. Și, cu cât e mai mare plăcerea, cu atât va urma o depresie mai profundă în viitorul apropiat: se naște astfel dependența. Ne motivează tot mai puțin ceva care nu ne produce imediat plăcere sau care nu poate stinge ușor neliniștea și tristețea pe care dependența stării de păcat a sălășluit-o în sufletul nostru. Iar la toată răutatea a contribuit cu succes împrăștierea minții în mii și milioane de știri, informații și senzații tari, duhul vremurilor noastre. Că împrăștiată fiindu-ne mintea nu mai avem discernământul de a alege binele de rău. Le luăm pe toate grămadă, după cum mass-media le impune la toată lumea.
Conștientizare
Deci, oamenii nu sunt chiar așa de răi. Dacă-l iei pe fiecare în parte, vei afla multă, multă suferință, nemulțumire, regret și chiar mirarea: „Cum de am ajuns așa!?; Cât de greu îmi vine să mă schimb!” E adevărat, modul de viață care, într-un fel ni se impune astăzi, ne face înainte de toate destul de neputincioși ca să ne mai putem lupta. Nu ne cere însă nimeni să mutăm munții sau să ieșim în piață pentru a ne da trupurile să fie arse pentru Hristos. Trebuie doar atât: să conștientizăm profund situația în care ne aflăm și să înțelegem că fără Hristos nu putem schimba nimic în viața noastră sau în lumea în care trăim. Căci dacă El, prin harul Duhului Sfânt, dădea odinioară mucenicilor puterea să sufere acele chinuri îngrozitoare, și nouă poate să ne ajute ca să scăpăm de orice păcat numai să vrem din toată inima aceasta, inimă pe care să I-o închinăm Lui. De aici trebuie să reînceapă renașterea lumii românești și nu de la schimbarea unor politicieni, mulți dintre ei săracii adânciți în păcate foarte mari, alții pur și simplu neputincioși ca să facă mai mult bine neamului nostru.
Așadar, Mântuitorul Iisus Hristos, Maica Domnului, Sfinții Îngeri și Apostoli, toți Sfinții, Cuvioșii și Martirii de peste veac sunt ajutoare veșnice celor care cred în ei și le cer ajutorul. Lumea de dincolo aici este, numai să o vedem cu ochii credinței și să i ne alăturăm prin curăția inimii. Și puterea credinței nu o va cunoaște decât cel care se va împărtăși din ea.
Vin vremuri grele
Frig, poate foame și alte multe necazuri vor veni peste noi românii în următoarea perioadă, dar să nu deznădăjduim. Bunăoară, mai ușor ne va fi să le ducem pe toate, gândindu-le ca pe o poliță pe care o avem de plătit pentru cei douăzeci de ani de distracție. Dacă vom înțelege și vom primi cu răbdare și mulțumire toate, dacă vom renunța la a-i judeca pe alții, dacă vom renunța la televizorul care ne mănâncă timpul și viața îndepărtându-ne de adevăr, jugul acesta care ne va cădea pe umeri se va ușura atât cât să-l putem duce cu multă seninătate. Ba chiar se vor afla și dintre aceia care vor da slavă lui Dumnezeu că astfel, prin durere și suferință, au ajuns să-L cunoască și să se bucure de harul Său. Pentru cine nu a cunoscut dulceața Lui toate cele spuse până acum par nebunie, căci nebunie este înțelepciunii lumii acesteia Crucea lui Hristos, după cum putere a lui Dumnezeu este celor care cred și-I urmează. (Prof. Mihai CRISTEA, Articol apărut în nr. 21 al revistei “Familia Ortodoxă”)