Preoția sau slujirea preoțească este, cum spunea un sfânt părinte, „arta artelor și știința științelor”. Preoția nu este altceva decât continuarea în timp a lucrării și activității soteriologice a Mântuitorului Hristos și care îmbrățișează cele trei aspecte sau ramuri ale puterii cu care Mântuitorul Hristos a investit pe Sfinții Apostoli și prin ei pe urmașii acestora, episcopi și preoți,
„adică acea învățătorească, predicatorială sau de propovăduire, cea harismatică sacramentală sau sfințitoare și cea conducătoare, de îndrumare sau pastorală”.Temei al pastorației și slujirii preoțești sub cele trei aspecte, descoperim în chiar cuvintele Mântuitorului, care se constituie și ca mandat al preoției creștine: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă”(Matei, 28, 19-20).
Sublimitatea preoției este subliniată, pe de-o parte, datorită faptului că preoția creștină este actualizarea preoției sfinte și universale a Mântuitorului, iar pe de altă parte „elementul asupra căruia se exercită această întreagă lucrare este sufletul omenesc, cu multiplele și variatele lui aspecte și manifestări, cu nesfârșitele lui frământări, în năzuința lui spre Dumnezeu și spre desăvârșire”.
Vorbind de sublimitatea preoției este extrem de evidentă și deosebita responsabilitate și marea răspundere ce apasă pe umerii preotului, ca slujitor al lui Dumnezeu și al oamenilor, și care are misiunea de a sfinți viața credincioșilor săi și de a-i conduce pe calea către mântuire. Nu este ușor și nici la îndemână pentru un preot să poată realiza acest scop al pastorației sale, este nevoie de vocație, de credință puternică, de cultură, de dăruire totală, spre a putea „cu timp și fără timp”să modeleze și să dăltuiască sufletele credincioșilor. De aceea, preotul zilelor noastre, mai mult decât oricând, trebuie să conștientizeze că „toată viața religios-morală a credincioșilor este condiționată de activitatea preotului. El este acela prin care credincioșii își înalță rugăciunile către Dumnezeu. În lucrarea lui se întâlnește Dumnezeu cu credincioșii”.
În același timp, preotul nu trebuie să uite că, deși chemarea lui și puterea cu care este învestit vin de sus, el slujește lumii, în lume și pentru lume. El nu își poate împlini misiunea decât dacă este totdeauna deschis față de Hristos, față de puterea pe care i-o mijlocește Domnul nostru Iisus Hristos prin Sfântul Duh precum și față de oamenii vremurilor sale, cu problemele și năzuințele lor.
Preotul, în oficiul său pastoral, nu trebuie să uite că Mântuitorul Hristos numește pe Sfinții Apostoli și prin extensie și pe urmașii lor „lumina lumii”și „sarea pământului”.De aceea, și Sf. Apostol Pavel, covârșit de demnitatea și responsabilitatea preoției, arată corintenilor: „Așa să ne socotească pe noi oamenii, ca slujitori ai lui Hristos și iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni, IV, 1). Pentru a reuși în demersul său pastoral, preotul trebuie să se identifice ca învățătură, lucrare și viață cu Hristos Însuși, „Păstorul cel Bun”,model desăvârșit de pastorație.
Fără această identificare cu Hristos, întreaga activitate pastorală a preotului ar putea fi doar o risipă de energie, în interes subiectiv-personal sau pentru „a fi văzut de oameni”.Într-o societate în care se vorbește tot mai des despre înnoire, de omul cel nou, preotul nu poate rămâne într-o stare de pasivitate, ci va trebui să lucreze temeinic la zidirea sufletească a credincioșilor săi, arătându-le care este calea spre bine, adevăr și frumos, astfel încât „omul cel nou”să se identifice cu „făptura cea nouă”despre care vorbește Sfânta Scriptură și nu cu omul secularizat, care se substituie lui Dumnezeu.
Pentru aceasta se impune cu necesitate o mai atentă observare a problematicii existențiale contemporane, într-o societate în care se schimbă permanent nivelul spiritual și material al oamenilor, în care apar noi structuri sociale și curente religioase, cu tendințe centrifuge față de Biserica strămoșească. Într-o asemenea situație preotul trebuie să manifeste tact pastoral și zel misionar care să-1 facă să găsească cele mai bune metode pastorale cu ajutorul cărora să păstreze unitatea obștei creștine lui încredințate, și să-i conducă pe credincioșii săi către împărăția lui Dumnezeu. Cunoscând porunca Mântuitorului Hristos „V–am ales pe voi și v-am pus ca voi să mergeți și roadă să aduceți”(Ioan, XV, 16), preotul trebuie să fie convins de covârșitoarea responsabilitate a demnității sale, fiind totdeauna propovăduitor al Evangheliei și pilduitor cu fapta, după exemplul Mântuitorului, urmând totodată sfatul Sf. Apostol Pavel, și el misionar prin excelență: „priveghează în toate, pătimește răul, fă lucrul evanghelistului, slujba ta fă-o deplin”(II Timotei, IV, 5).
Pr. Bogdan VĂIDEANU
