Cine este cel mai bun duhovnic?

Recent a apărut o carte în care unsprezece oameni vorbesc despre împrejurările formării relației cu primul lor duhovnic: Marius Vasileanu, Primul duhovnic, prima spovedanie, Editura Lumea Credinței, București, 2017. Cititorul, în postură de catehumen, aude o spovedanie publică, de felul celor din creștinismul primar.
O primă linie de înțelegere a celor auzite ar putea fi legată de momentul începerii relației cu duhovnicul în viața personală. Sunt două feluri de întâlniri cu primul duhovnic: unele care nu sunt percepute ca întâlniri decisive și unele care marchează vieți. Cele care marchează vieți sunt ale persoanelor (re)convertite târziu. Cele care nu au nimic special sunt ale celor așezați în rost de la bun început, din copilărie.
Convertirea întârziaților
Convertirea întârziaților pare a avea loc ca o ispitire, printr-o preocupare deja existentă, urmată de deturnare a efectului potențial dăunător al ispitei către ceva folositor – schimbarea modului de viață. Deturnarea apare pe un fond de criză personală sau ca din întâmplare. Crizele personale apar când omul nu mai găsește repere. În această situație reperul însuși ne găsește, dacă vrea asta, folosindu-se de cele la care suntem atenți în starea în care ne aflăm.
A doua linie, poate, din care putem trage învățăminte este dată de complexitatea vieții celui care ne povestește ce s-a întâmplat. Fiecare mărturisitor decupează lumea și ne-o prezintă prin cunoștințele pe care le are.
Omul alcătuit simplu și credincios e asemenea tăișului dintr-un oțel bine ascuțit – taie simplu, înaintează simplu. El doar își vede de drum într-un rost cu care e obișnuit, într-o rânduială. Nu caută nimic, nu e frământat, doar face ce are de făcut folosind darurile primite. Astfel de oameni sunt mai degrabă rari. Pentru ei, duhovnicii sunt un fel de prieteni.
Omul care și-a dezvoltat eul prin gândire poartă zgura propriilor reprezentări asupra lumii. El tinde să tulbure lumea cu care intră în contact. Strategia de ajutare a sa de către duhovnic pare a fi încorporarea într-un mediu rarefiat, care nu generează reacții și contrareacții, perceput de ucenic ca blândețe și bunăvoință.
Omul care are talent artistic s-ar părea că suferă îndeosebi de trufie. Trufia e foc, arde tot ce are în jur, asemenea unui oțel încins. Strategia de îmblânzire a sa e prin răcire a celor lumești. Duhovnicul îi creează nevoia de a afla părerea sa avizată, până când arta devine „o formă de rugăciune”. Proiectele artistice devin un mijloc de mântuire, nu de afirmare de sine.
Misiune duhovnicească
Omul care și-a asumat o misiune duhovnicească nu se poate desprinde de misiunea lui, nu poate să nu proiecteze și să cizeleze ce ne spune public, atent la efecte. Tendința unui astfel de om e să relativizeze ideea de duhovnic adevărat, și chiar de primă spovedanie. Dacă e călugăr, afirmă explicit că nu vede mulți duhovnici adevărați, pentru a nu lăuda, și vorbește puțin. Viața complicată de gândire, vocație artistică sau misiune spirituală intensă publică căpăta o simplitate dată de coerență numai printr-un efort continuu. E nevoie de suferință, pentru a căpăta simplitate. Viața va fi probabil mereu mai grea, mai frământată interior, decât a celor așezați în rânduială de la bun început.
Un al treilea fir roșu al cărții ar putea fi răspunsul la întrebarea ce este un duhovnic bun. Se pot formula mai multe ipoteze.
-Cu cât duhovnicul e mai înduhovnicit, cu cât imită mai bine pe Hristos, cu atât e calificat de ucenici ca fiind duhovnic mai bun. Cel mai bun duhovnic adevărat e un sfânt. Dificultatea acestei formule ține de faptul că sfinții știu că ei nu sunt duhovnici adevărați.
-Cu cât e mai delicat cu sufletului omului, cu cât nu îl bruschează, cu atât e calificat ca fiind duhovnic mai bun. Duhovnicul potrivit e cel care nu te respinge, ci te acceptă. Cel mai bun duhovnic e un fin psiholog. Un astfel de răspuns este foarte relevant pentru succesul în primele etape ale urcușului duhovnicesc al ucenicului.
-Cu cât duhovnicul te aduce mai mult în starea de rugăciune, cu atât e mai bun. („E mult mai propriu ca un părinte să te aducă în starea de rugăciune, decât să-ți explice ce e aceea o rugăciune”). Cel mai bun duhovnic e un avva. Acest răspuns e relevant pentru etapele mai avansate.
În funcție de starea persoanei și de istoria sa, criteriile folosite vor fi probabil altele. Etapele nu pot fi sărite. Opțiunea teologilor academici și a monahilor de a relativiza chestiunea sau chiar de a o respinge, are destul de bune temeiuri. Diverse sunt și multe alte percepții și elemente din stilul de lucru al ucenicilor.
-Fixarea rapidă în înțelesuri e o piatră de poticnire pentru acei oameni cu multe cunoștințe discursive, predispuși la analiză critică. Zgomotul întrebărilor ascunde liniștea necesară auzirii răspunsului. Pentru oamenii tăcerii, stabilirea fără multe argumente a înțelesului este asemenea gustării unei felii de pâine și câtorva măsline când vine vremea mesei, îndestulează.
-Cel convertit târziu pare să fie un lucrător mai activ, pentru că el vrea să recupereze. Cel care nu și-a pus problema convertirii e un lucrător așezat, nevăzut, și de aceea mai puțin ispitit de mândrie.
-Cel convertit târziu ajunge mai greu la iertarea de sine, rădăcinile orgoliului se smulg greu. De aici, cuvintele ferme cu privire la fapte din propriul trecut – despre care cel credincios din rânduiala copilăriei ar vorbi cu autoironie și blândețe.
-Cei convertiți târziu tind să nege sau subordoneze altor țeluri importanța fostelor proiecte, în timp ce oamenii trăiți în tradiție văd viața proprie într-o curgere lină care unește generațiile.
Cartea ne pune în fața provocării de a trece peste clișee și așteptări formate prin citirea literaturii duhovnicești standard. Acesta nu e un lucru ușor. Cel mai mare număr de ocurențe ale cuvântului rugăciune raportat la numărul de pagini ale contribuției apare într-un text scurt al unui om care a făcut închisoare pentru credința sa. Simplitatea se câștigă accelerat prin suferință. Să ne folosim de această carte și să le fim recunoscători celor care au făcut-o posibilă. Cel mai bun duhovnic este, am auzit de la cineva, cel pe care îl ai. Dacă nu îl avem, să ni-l dorim.
(Sursa: Doxologia.ro)