Cine dă cu piatra?

Este încetățenită credința că pe vremea „cealaltă” nu se fura. Mai bine spus, nu se fura atât. Ori nu furau atâția. Nu era adevărat fenomen de masă, care să tenteze de la măruntul gestionar până la ministru ori chiar până la președinte. Iar dacă se-ntâmpla, era vorba despre găinari mărunți, cam până la nivelul cârciumarului Ștefănescu, cum se știe, condamnat la moarte pe vremea lui Ceaușescu. Rămâne iluzia că ștabii nu furau. Întrebări: „Codul eticii și echității socialiste”, în funcție și până la decretarea oficială, zăgăzuia atât de etanș hoția? Nu era de unde și cum să se ciordească? Șiroia cinstea? Legile nu îngăduiau atâtea „inginerii financiare” și mișmașuri contabile? Cum spuneam, iluzii!
Tradiția din moși-strămoși cere, la noi, ca dregătoria să se însoțească negreșit cu mita, abuzul și hoția. De la nevinovatul plocon „cu iaurt, cu gogoșele”, până la curcanul lui Bârzoi și afacerea Skoda ori Strussberg, în România s-a tot furat, când brutal, când cu eleganță – de fiecare dată cu mâna până-n cot. Este suficient să tragi o raită, cu creionul în mână, prin arhive.
În 1947, Adrian Holman, ambasadorul Marii Britanii la București, trimite guvernului englez o lungă listă cuprinzând caracterizări mai mult sau mai puțin succinte, realizate cu cert profesionalism și-n materie de informații, și-n ceea ce privește demersul psihologic, ale personalităților politice din România (perioada Conferinței de Pace și a Tratatului de la Paris) demne de interes pentru Foreign Office. Din care aflăm că subsecretarul de stat la Agricultură, C. Agiu (numit de Frontul Plugarilor în 1944), a trebuit demis în secret din pricină că-i fura cu nerușinare tocmai pe bieții țărani ce urma să-i împroprietărească. Ambasadorul comentează: „Reprezintă prototipul materialului de proastă calitate folosit de comuniști.” Precizare discutabilă. Fostul președinte al Frontului Renașterii Naționale, Const. Argetoianu, a trebuit să părăsească scena politică din pricina scandalurilor financiare. Opinia lui Holman: „s-a folosit de orice împrejurare în folosul său.” Bodnăraș taxa la sânge orice eliberare de pașaport și, în general, orice serviciu, cât de mărunt. Toți erau o apă și-un pământ!
A. Dobrescu (PNȚ), fost subsecretar la Agricultură și Domenii, a dat iama prin fondurile ministerului. Despre R. Franasovici, ministru al Comunicațiilor și Lucrărilor Publice, englezii scriu că „este un profitor care a făcut avere din activitatea guvernamentală.” Teohari Georgescu (PCR, ministru de Interne renumit și pentru obligarea petentelor la „favoruri sexuale”) a confiscat pentru folosință proprie până și covoarele din casa Veturiei Goga. Gheorghiu-Dej (ministru la Comunicații) a primit mită zdravănă de la Malaxa, care, drept răsplată, s-a ales cu un contract de 2.500.000 de dolari – sumă, la acea vreme, enormă. Ministrului Aviației, E.M. Ionescu, „îi plac afacerile care aduc profit.” Tudor Ionescu, subsecretar de stat la Economia Națională, a obținut „imense profituri personale de pe urma supravegherii industriei petrolului și gazelor naturale”. Aurel Leucuția (PNȚ), ministru al Economiei Naționale, „și-a folosit poziția pentru tranzacții dubioase, cum de fapt se obișnuiește la români.” Mihai Popovici (PNȚ), ministru când la Interne, când la Finanțe, când la Justiție, „a fost centrul multor tranzacții dubioase, având un enorm profit personal.” Liberalul Râmniceanu, ministru de Finanțe în guvernul Sănătescu, este autorul unei emisiuni de monezi din aur… în folos propriu. Mihail Sadoveanu (PCR, președinte al Camerei Deputaților) „toată viața a urmărit avantaje financiare.” Ministrul de Război Const. Vasiliu Rășcanu „e implicat în diverse afaceri și, în timpul războiului cu Rusia, a organizat o intensă piață neagră.” Nu mai continui, devine plictisitor.
N-ar trebui, însă, să se creadă că jafuri la nivel înalt se-ntâmplau și se întâmplă doar în România; toate națiile au avut (și au), în grade diferite, astfel de jenante pete pe „inocența” guvernării. Întristătoare ar fi doar precizarea englezilor „cum de fapt se obișnuiește la români”, dacă nu s-ar ști că tocmai Marea Britanie găzduiește „unul dintre cele mai corupte sisteme economice și financiare din lume, în contextul în care, anual, pe teritoriul britanic există tranzacții de spălare de bani în valoare de aproape 75 de miliarde de euro” (conform comentariului ziarului italian „La Repubblica”).
Consolare: și noi avem… tradiție.