Tare mult mi-ar plăcea să privesc grimasele care se aștern pe fața lui Vincent Van Gogh, ori de câte ori ajunge la urechea-i tăiată prețul cu care i se mai vinde câte unul din tablourile ignorate ori disprețuite, de la cap la coadă, în timpul vieții sale. Dacă ești o fire mai slabă, sumele vehiculate îți dau vârtejuri și migrene: acum trei ani, de pildă, casa de licitație „Christie’s” din New York i-a scos pe tejghea una din pânze, strigarea pornind de la „modica” sumă de 40 de milioane de dolari.
Lucrarea în discuție, intitulată „Madame Ginoux”, face parte dintr-o serie de șase portrete, toate dedicate prietenului Paul Gauguin, împreună cu care Van Gogh a frecventat un timp, în orășelul Arles, cafeneaua acestei tomnatice madame Ginoux și probabil că și pe tomnatica madamă Ginoux însăși. Mă scuzați, partea asta de la urmă putea să lipsească, dar nici eu nu mă pot abține de la puțin scenariu de telenovelă.
Să nu credeți că portretele sunt cine știe ce: madame Ginoux, o muiere colțuroasă la trăsături, șade la o masă cu o carte în față, ținând o mână proptită în obraz, cam în felul în care pozează Gabriel Liiceanu pe copertele cărților, când o face olecuță pe seducărețul. Așadar, zeci de milioane de dolari pentru un drac de tablou, semnat de olandezul revendicat, deopotrivă, de artă și de psihiatrie. E acesta un preț exagerat?
Nicidecum. Unui ins strâmtorat ca mine nu i se par deloc scumpe pânzele lui Van Gogh. Când afirm așa ceva, mă bazez pe un calcul foarte simplu: dacă pe niște fotbaliști ca Mutu, Drogba, Kaka ori Cristi Ronaldo se scot cu lejeritate din chimir sume de 20, de 40, de 60 sau – în cazul ultimului – chiar de 94 de milioane de euro pe timp de criză mondială, nu văd de ce o operă de artă ar costa mai puțin.
O operă de artă trăiește veșnic. Ea bucură generații după generații, fiind firesc să-i crească valoarea continuu. Pe când, cu părere de rău, de Mutu, de Drogba, de Kaka și de Cristi Ronaldo nu-și va mai aminti nimeni peste 50 de ani.
