Olimpiada de la Beijing readuce în prim-plan un gen specific de realism politic, să-i spunem realismul olimpic. Realismul olimpic cere liderilor lumii, ONG-urilor, dizidenților, protestatarilor să se abțină de la manifestări politice pe perioada jocurilor olimpice. „Nu e momentul pentru politică”, spune sloganul și la el a aderat acum câteva zile și preferatul meu printre liderii politici recenți, Tony Blair.
Doar că realismul olimpic vrea să interzică politica dintr-o singură direcție, acea politică ce nu convine regimului dictatorial al Chinei. Această logică ignoră simplul fapt că jocurile olimpice sunt folosite de regimul chinez într-un scop eminamente politic: regimul vrea să demonstreze forța și grandoarea noii Chine.
Din imaginea oficială lipsesc represiunea din Tibet, lipsa de libertăți politice, poluarea, salariile de mizerie pe care se bazează creșterea economică, în general orice abatere de la linia oficială stabilită de Partidul Comunist.
Iar când aceste probleme sunt puse pe tapet, realismul olimpic strâmbă din nas, sunt de prost augur, nu trebuie să-i supărăm pe prietenii noștri chinezi.
Jocurile olimpice reprezintă un moment frumos. Pe lângă declarațiile de bune intenții înseamnă și un uriaș eveniment public, devenit unul global. Orice eveniment public aduce în prim-plan manifestări opuse, voci contrare.
Dar regimurile dictatoriale au avut mereu o problemă cu această latură a olimpiadei. Ele ar dori să beneficieze de propagandă, nu și de riscurile expunerii la un eveniment public.
Comuniștii chinezi nu inventează nimic nou. În 1936, Hitler a folosit jocurile olimpice pentru a arăta lumii forța noii Germanii naziste. A fost un spectacol grandios, perfect organizat. Evreii au fost evacuați din oraș, iar la rugămintea organizatorilor naziștii au șters lozincile antisemite de pe zidurile clădirilor. Chiar și traseul flăcării olimpice a apărut în 1936, ca o genială găselniță publicitară a ministrului nazist al propagandei, Goebbels. Olimpiada de la Berlin a fost un succes răsunător. Peste numai trei ani, organizatorii jocurilor păcii aveau să declanșeze al doilea război mondial.
În 1968 regimul dictatorial din Mexic a masacrat 200 de protestatari care ar fi stricat imaginea olimpiadei din Mexico City.
Când dictatorii folosesc olimpiada pentru a vinde o imagine propagandistică, ei fac în primul rând politică. A cere opozanților să nu facă politică tocmai când au o bună platformă pentru a transmite mesajele lor înseamnă să le iei unul dintre puținele avantaje într-o luptă cu totul inegală. Dictaturile au această problemă, nu lasă mesajele contrare să se manifeste, astfel încât acestea vor găsi un debușeu cu prilejul olimpiadei.
Democrațiile nu suferă de acest mimat apolitism olimpic. Nimeni nu se îngrijorează că autoritățile britanice ar putea reduce opozanții la tăcere în 2012, la următoarele jocuri.
Marea Britanie, ca orice democrație sănătoasă, dezbate până la exasperare problemele proprii. Presa critică permanent guvernul, opoziția se manifestă zilnic și zgomotos, ONG-urile îl pot face criminal pe prim-ministru de dimineață până seară în corturile de lângă Westminster Abbey.
Democrațiile nu au nevoie de olimpiadă pentru a vinde o imagine și pentru a găsi prilejuri de opoziție. Aceasta este problema dictaturilor. Iar dacă dictatorii vor să se lege la cap organizând olimpiade, atunci nu au decât să suporte și riscul ca cineva să le strice jucăria. Savurați cu plăcere jocurile olimpice! Și politica aferentă.
