Cinci nedumeriri

Mulți vorbesc, puțini au citit „Istoria…” lui N. Manolescu. Propun o rapidă răsfoire „infidelă”, așezând în pagină cinci nedumeriri.
Prima chestiune: românii n-ar avea folclor. Vecinii da, noi, ba. Toate baladele cunoscute, cu sute de variante, nu-s altceva decât creații culte și, prin mistificare, au fost date drept opere populare. „Miorița” e-o scriere sută la sută a lui Alecsandri (dovada?); basmele culese de Ispirescu ar fi, atunci, de fapt, invenția autorului, ca și, probabil, „Proverbele românilor” a lui Zanne!
A doua chestiune: românii n-au literatură veche, fiind eliminați toți autorii adjudecați ca atare până acum. Așa că literatura română începe din veacul XVII, în vreme ce, la polonezi, începuturile datează din sec. X, iar la unguri, din sec. XI! Fără comentarii.
A treia chestiune: idiosincrazia față de tot ce este, poate fi, ori măcar se învecinează cu naționalul – și, de aici, nu-i decât un pas până la acuza de naționalism, aplicată marii majorități a scriitorilor români clasici. Ăsta-i păcatul de neiertat al precursorilor: naționalismul, care-i scoate automat în marginea interesului literar. Viziunea modernă asupra scriitorului ar exclude hotărât nu numai naționalismul, ci și naționalul: azi, trebuie să fii european – mai exact, occidental.
Altfel spus, simplificând din necesitatea detectării tezei-mater, nu poți fi mare scriitor dacă gândești și simți românește. Regretabila confuzie între patriotism (sentiment unanim cultivat pretutindeni) și naționalism permite autorului fie scoaterea pe tușă, fie minimalizarea până la ironie și sarcasm, a tuturor autorilor la care se poate detecta vreo umbră de sentiment național. Cel mai din greu a avut de luptat cu ținta nr. 1 – Eminescu. Ar fi cea de a patra chestiune. Nu-i de ajuns etichetarea dură, echivalentă cu o condamnare fără drept de apel („Nu încape îndoială că Eminescu a fost naționalist, xenofob, cu pulsiuni rasiste și antisemite”), ci trebuie șubrezită imaginea operei în însăși temeiul ființării sale: esteticul. Drept pentru care „Luceafărul” n-are reală valoare literară, perceperea sa prin veac datorându-se „unor rațiuni de ideologie literară decât propriu vorbind poetice”. Versurile „Odei în metru antic” sunt pur și simplu nule, „Doina” nu are nici o valoare estetică, „Pe lângă plopii fără soț” „nu se mai poate citi astăzi fără oarecare jenă”, „Împărat și proletar” n-are „momente literare remarcabile”, „Scrisorile” sunt școlărești (cea de a V-a „are versuri rele de tot”), „Memento mori” este doar „moloz”, „Odă în metru antic” pune în circulație „concepte goale”, „Criticilor mei” este „banală”, proza eminesciană atestă abateri „de la legile kantiene ale spațiului și timpului”.
Fragmentele din „Caiete”: „literar, nici un rând din acestea nu prezintă vreun interes”, iar corespondența poetului „nu privește literatura” – ș.a.m.d. Fără îndoială că o astfel de privire acră (îndulcită cu parcimonie ici-acolo – ar avea valoare textele eminesciene în care pot fi detectate urme de… postmodernism) este posibilă și, de ce nu, chiar necesară, tocmai pentru că opera eminesciană este vie și deloc „mortificată”, cum o așează sub lespede autorul „Istoriei…” Însă numai cu condiția ca aceleași principii și exigențe să funcționeze în cazul tuturor autorilor analizați.
Dar se pare că a fost nevoie, înainte de orice, de eliberarea soclului pentru așezarea altei statui-canon: Cărtărescu. Spațiul dedicat lui Eminescu colcăie de rezerve și aprecieri negative, în vreme ce toate cele șase pagini închinate (ăsta-i termenul!) lui Cărtărescu sunt scăldate în elogii. Lăsând la o parte complicata teorie a canonului (Bloom), e de observat că rezervele la adresa clasicilor pornesc, de regulă, de la încălcarea regulii „polliticaly correct” și-s sortite să nu funcționeze în cazul Cărtărescu, care nu-și propune o comunicare propriu-zisă, ci doar să „spună” post-modern… nimic. Beția de cuvinte contaminându-l și pe critic: „autorul are cea mai mare cantitate de cuvinte cu valori intențional și ludic gratuite, cea mai mare operaționalitate lexicală, bazată pe absorbții etnodialectale și socioprofesionale, pe deformarea lexicului generalizat, pe cele mai meticuloase redări de fonetisme cu trafic grupal și individual generalizate și incidentale, pe cea mai variată redactare justificabilă obiectiv pragmasintactic și bâlbă demențială, între sincopă și logoree…” etc. etc. etc. Ca să ce? Aici e aici.
În fine, din lipsă de spațiu, a cincea chestiune o expun telegrafic. Din „Istorie…” lipsește cvasi-complet literatura română din Basarabia. În „Moldova suverană”, condeiele voroniene au găsit explicația: Manolescu ar fi intuit că românii de peste Prut aparțin altui stat, altui spațiu lingvistic, deci, altei literaturi! (M. Conțiu). Cât despre flagrantele absențe, poate, cu alt prilej.