Penibil spectacolul oferit de ministreasa blondă ce distribuia copiilor sinistrați ciocolată de la geamul limuzinei! Pantofii de bal, mai treacă-meargă: fi-va, cândva, vorba lui Stalin, „sărbătoare și pe ulița noastră”, să se ducă bucovinencele la discotecă încălțate șic, toate la fel. Îmi povestea o săteancă despre strădania din junețea ei amărâtă să se arate la horă mereu cu alte straie. Aceeași bluză (că ii nu se mai poartă de mult) era nouă și albă săptămâna asta; o vopsea roz dumineca viitoare, maro săptămâna cealaltă, neagră în cele din urmă, după care îi adăuga volănașe albe, apoi, roz, maro… și tot așa înainte.
Sigur că nu uniformitatea-i baiul și că Elena Udrea nu-i Irina Schrotter, care, probabil, ar fi organizat o paradă a modei pe podul de pontoane de la Dornești. Scena, însă, mi-a amintit-o pe cea oarecum similară din filmul „Vin poile” (după Bromfield), unde un colonist englez, tot așa, de la geamul mașinii, miruia câte un biet copil indian cu o acadea la fiecare zece yarzi. Ori de Mikluho Makai, împărțind din goană bomboane de ciocolată și oglinjoare băștinașilor papuași. Gesturile de solidaritate și bunăvoință, dacă nu izvorăsc din inimă și n-au spontaneitatea firescului netrucat, capătă efect invers și zgârie retina privitorului. Coboară, doamnă ministru, în glodul patriei, că poți cere spor de zâmbet, spor de devotament, spor de dispozitiv, spor de periclitate, ba chiar și spor de rușine pentru mânjirea încălțărilor din dotare! Când gândul cel adevărat nu se îndreaptă spre suferințele sinistraților, cât mai degrabă către obiectivele operatorilor tv, se simte de la o poștă artificialitatea și făcătura. Oricât de amăruie-i ciocolata, mai amară rămâne senzația că bogătanii te miluiesc, distant și arogant, de la geamul limuzinei!
Nu le prea nimeresc guvernanții în relația directă cu nenorocirea și dezastrul: adicătelea, trebuia primul-ministru să-și arate devotamentul turnând lopeți de nisip în sacii digului? Cine crede în adevărul și utilitatea acestui gest cu încărcătură simbolistică manelistă, de spectacol pentru proștii mereu păcăliți întru smulgerea votului? Mă aflam la Negrești-Oaș taman în ziua când Elena din Troia, deghizată în țărăncuță maramureșeană, zâmbea mumos și fotogenic la cameră. Era chiar frumușică și-i stătea bine în ipostaza de carte poștală ilustrată („Salutări din România!”); la sindrofii, este la locul ei. Probabil c-a venit cu elicopterul, fiindcă altfel și-ar fi hrentuit de tot limuzina pe drumurile Maramureșului, toate numai gropi, gâlme și „decapări” uitate până le-a umplut buruianul și s-au cuibărit brotacii. Păcat de splendoarea și ineditul peisajului; cum să-ți vină turistul, chiar sedus de fosforescența clipului cu ministreasa în costum național, dacă șoselele nordului românesc arată ca după bombardament?
Am fost singurul pasager în nopțile petrecute la două hoteluri și la două pensiuni – nu le spun pe nume, oamenii au fost primitori. Dar la nici una dintre „locații” n-am primit chitanță, bon, factură, care să ateste milionul dat pentru găzduire și din care fiscul să-și tragă cota impozitară! Ăsta-i turismul montan din nord: fațadă, catrințe cu sclipici, evaziune, drumuri infernale și… singurătate.
Tot din Maramureș: minunăția de la Săpânța este pe cale să fie strivită de o construcție megalomanică din piatră: chiar în mijlocul „Cimitirului vesel” se trântește o biserică cât gara Arad! Singura relație firească lăcaș de cult-cimitir (cu implicațiile turistice aferente) ar fi constituit-o, în satul lui Stan Pătraș, amplasarea unei bisericuțe de lemn tipic maramureșene. Catedralele își au rostul lor; nu cred deloc că-i proporțională tăria credinței și accesul la mântuire cu amplitudinea zidirilor faraonice, la modă acum pretutindeni. (Și încă ceva: tot șarmul cimitirului de la Săpânța rezidă în simplitatea naivă și sinceră a inscripțiilor de pe cruci. La care turistul străin se uită ca la felul trei – nimeni n-are cum să le priceapă. Ar fi imposibilă așezarea unei traduceri a textului în preajma fiecărui monument funerar?) Iaca ce ne lipsea: catedrală la Săpânța! Mare-i grădina…
