CIMITIR

Cimitir ieșean: curățel, îngrijit, înverzit – cum s-ar zice, e-o plăcere să repausezi aici. Groparii poartă uniforme noi, cu însemnele Primăriei, gardienii rânduiesc cerșetorii, să nu se înghesuie la pomeni, cortegiul urcă încetișor aleea pietruită, bat clopotele, psalmodiază dascălul, turuie în legea lor, primăvăratec, guguștiucii. Un prieten își înmormântează mama, împrejurare copleșitor de tristă pentru cei care rămân, darămite pentru bătrânica trecută în altă lume la venerabila vârstă de 92 de ani. În buza criptei, cortegiul se poticnește; îl văd pe amicul îndoliat șușotind cu groparii, în vreme ce purtătorii de năsălie lasă povara în așteptare (în stand-bye, cum s-ar zice în noul limbaj americanizat). Preotul pare obișnuit cu astfel de incidente și se retrage înțelepțește la umbră, sub coroana unui vișin înflorit. Aflu ce s-a întâmplat: lipsesc patru dintre dalele de beton cu care se închide cripta. Dimineața, când familia a vegheat desfacerea mormântului, toate cele șase plăci erau la locul lor. Acum, la prânz, nu-s și pace! Ce-i de făcut? Pauză de gândire. Cald. Intră în funcțiune batistele (cu urme de ceară de la lumânări) și se șterg frunți nădușite. Peste fețișoara cât o lămâie a răposatei coboară și s-așază petale de vișin. Retras după o cruce scufundată între coroane vestejite, dascălul turuie la telefon. Ciudat: cu altă voce – parcă n-ar fi tot el! Cerșetorii, aliniați cuminți în șir indian, se amuză: „Hi, hi, iar au furat dalele!” Mă apropii și constat că șușoteala animată nu-i altceva decât o tocmeală crâncenă între gropari și fiul moartei: s-ar putea face rost de niște plăci, numai că-s cam scumpe: 500.000 bucata. Cum să coste juma’ de milion un dreptunghi de beton cât un tabloid și nu mai gros de două degete? Asta e – se taxează urgența. Dacă vreți, bine. Dacă nu, nu. Cum să nu vrei? Poți să nu vrei? Doar n-o să lași cripta deschisă! Întristata adunare se mai liniștește când vede că-s numărate cele două milioane în palma groparului șef. Mai marele cioclilor umflă rapid banii și-i îndeasă într-un buzunar peste care scuipă de trei ori, făcând, nu tocmai creștinește, și semnul crucii: să fie de saftea! De peste gardul cimitirului alăturat (de alt rit, dar nu contează, afacerile sunt afaceri) sunt trecute cele patru dale. Cu un general oftat de ușurare, ceremonia se reia – parc-a fost o pauză de rehidratare la fotbal!… Am mai sporovăit, printre cruci, cu unul, cu altul, aflând amănuntele unui scenariu ce se repetă ades. Evident, dalele au fost sfeterisite chiar de către gropari. Infamia nu se pune în scenă la orice înmormântare. Sărăntocii sunt scutiți. În prealabil, se efectuează o, să-i zicem astfel, cercetare sociologică. Nu interesează răposatul, ci urmașii. În cazul de față, și fiul și nora fiind profesori universitari, se declanșează firesc operațiunea placa – succes garantat! Monstruozitatea se petrece în văzul salariaților Primăriei, al firmelor de pază, al Poliției comunitare și, deloc în ultimul rând, al preoților oficianți. Toată lumea vede, toată lumea tace. Este pur și simplu jefuit ziua, în amiaza mare, un om și-așa dărâmat de tristețe și curățat de bani (medicamente, spitale, morgă, pompe funebre, pomeni, popi, parastas, taxe…) și nimeni nu intervine! Parcă, dintre toate escrocheriile ce înfloresc în voie, spurcându-ne zilele și dinamitând încrederea între semeni, „operațiunea placa” este cea mai revoltătoare și de condamnat. Pentru pricini asemănătoare, Antonescu a trimis în lagăr întreg personalul unui cimitir bucureștean. De, era dictatură. Parcă-parcă, din când în când, n-ar strica democrației românești o țâră de Antonescu. Măcar așa, ca sperietoare!