Cică, niște cronicari…

Ianuarie 1966 – deci, acum 45 de ani. Fulguia. Acceleratul 621 sosea în Gara Nicolina, la 19,22.
Printre cei ce pândeau ivirea luminilor locomotivei Pacific 231 de după cotul Frumoasei, trei „radiofoniști”: Corneliu Sturzu, Valer Mitru și subsemnatul. Bădia Mitru ținea în dreapta un trandafir alb; gazetar de viță veche, știa cum se poartă floarea să pară gestul și ceremonios, și cald, și hâtru, totodată. Glodul de pe încălțări depunea mărturie că suntem (Sturzu și cu mine) locuitori ai cartierelor din preajmă, unde se dăduseră în folosință blocurile de prefabricate, dar încă nu se croiseră străzile.
Mitru, după ce dormise ani în șir învelindu-se cu steagurile din debaraua Stației de radioficare, primise garsonieră în inima târgului, vizavi de Poșta Centrală, așa că avea botinele lună. Îl așteptam pe Corneliu Ștefanache, și el locuitor al cartierului din preajma Gării Nicolina.
Iată-l, în cadrul ușii vagonului: ține sus, ridicată cu amândouă mâinile, ca un trofeu, servieta în care, știam, se află macheta celui dintâi număr al „Cronicii”, în sfârșit aprobată! Fără îndoială că nimeni nu prea are cum să evalueze astăzi, la reala lor semnificație, dimensiunile și rezonanța evenimentului de atunci. A scoate o revistă pare gest de normalitate culturală; cine vrea și-l ține punga, acum n-are decât s-o facă.
Pe vremurile ce încerc să le evoc, în toată România ființau patru săptămânale, dintre care în toată provincia unul singur – „Tribuna”, la Cluj. Iașiul era prezent în „frontul literaturii”, cum se spunea în „Directive”, cu o revistă lunară în format carte și tiraj de buzunar, abia slobozită din chingile proletcultismului și nu tocmai aptă să se înscrie notabil într-un peisaj cultural mai colorat, mai divers și mai dinamic. Epoca încă nu se aurise de tot, „stăpânirea” (vorba lui Lesnea) îngăduia deschideri de nebănuit până atunci – după cum la fel de imprevizibile fi-vor succesivele „strângeri ale șurubului” ce aveau să urmeze.
„Cronica” n-apărut din senin, printr-o hotărâre de partid; dimpotrivă, târzia și trudnic obținuta decizie venea în urma unor îndelungi demersuri, memorii, scrisori către mărimile zilei, intervenții în presă și-n tot soiul de ședințe, unde generația mea, ades exaltată și naivă, s-a bucurat de sprijinul unanim al intelectualității ieșene, de acum afirmate și „validate”.
Fiecare dintre alcătuitorii primei echipe de conducere renunța la câte ceva pentru a „năși” râvnitul săptămânal: N. Barbu, la tihna redacțională de la „Iașul literar”, subsemnatul, la o carieră ce părea mai mult decât promițătoare în radiofonie, Sturzu, la jinduita catedră universitară, Ștefanache, la o funcție invidiată. Și cum „stăpânirea” ne considera prea de tot tineri, a căutat oarece acoperire, apelând la prestigiul profesorului Ciopraga, nu de mult întors de la Sorbona, spre a-l desemna ca director (onorific – nu a figurat în nici un stat de funcțiuni).
Aceasta a fost prima formulă de conducere(ciudată: trei adjuncți, un secretar general de redacție și nici un redactor-șef!) a unui săptămânal cu 12.000 exemplare tiraj, difuzat prompt în toată țara – parametri greu de atins, ba chiar și de imaginat azi.
Întâmplarea face să fiu singurul supraviețuitor al cvartetului „întemeietor”. Alături de puținii rămași redactori ai primelor numere și de reprezentanți ai celorlalte vârste ale „Cronicii”, iată-ne adunați la inițiativa lui N. Turtureanu și cu generos „azil politic” acordat de Galeriile „Dana”, spre a încerca să marcăm publicistic împlinirea a 45 de ani de la apariția primului număr.
Și poate – mai știi? – pentru a afla o formulă continuatoare capabilă să onoreze și să ilustreze cu adevărat brandul ieșean „Cronica”.
Voi încerca, în viitoarea rubrică, să evaluez șansele apariției unei reviste noi – „Cronica” veche.