Cică, niște cronicari

Iată-ne adunați în jurul aceleiași mese și, mai ales, aceluiași titlu purtător de amintiri vag edulcorate, dar și de un prestigiu care, în pofida concesiilor și oscilațiilor conjuncturale, încă nu s-a stins: „Cronica”, la cei 45 de ani de la apariția primului număr. Stăruie, inevitabil, și tonuri triste: din fotografii ne privesc cei care au fost – să le acordăm stropul de înțelegere și prețuire pe care oricine și-l poate revendica după trecerea Styxului.
N-aș zice că ne prea iubim între noi; cum spuneam, revista a avut mai multe vârste și, probabil, fiecare crede că aceea pe care a slujit-o reprezintă mai fidel spiritul săptămânalului ieșean. Au mai intervenit, între timp, adversități și incompatibilități peste care se poate trece cumva doar sub semnul unui scop aflat deasupra lumeștilor „tragodii”; după care, desigur, se vor produce re-așezările ținând de normalitate.
O evocare corectă a traiectoriei revistei nu poate evita felierea și discutarea pe etape; rămâne obligatorie perpetua corelare cu mersul vremurilor, care n-a îngăduit nicicum menținerea aceluiași tonus și, treptat, a impus rigori de-a dreptul sufocante. Privind înapoi cu înțelegere și nu cu mânie, se vede că, vreme de 45 de ani, evoluția publicației, exprimată prin indicii personalitate, curaj, insubordonare, prezență activă, adusă până-n pragul protestului, desenează o traiectorie cu vârful în jos, în deplină consonanță cu imaginea desfășurată a șurubului din ce în ce mai strâns.
În pofida acestei realități proprii în grade (prea puțin) diferite întregii prese culturale române, este de notorietate faptul că, lucrându-se „à contre coeur” (cu excepțiile cunoscute), au străbătut cuirasa cenzurii și, mai ales, a „îndrumării”, nu puține texte neînseriabile în trendul oficializat. Iar publicarea literaturii ultra-obediente (în special poezia de la pagina întâia…) se făcea cu o anume… insolență redacțională, parcă anume spre a fi supusă „opera” meritatului oprobriu. Oricum, de câte ori ne întâlnim, la „Dana”, evocăm cu asupră de măsură gesturile de închipuită ori reală disidență, lăsându-le pudic de-o parte pe cele cu semn contrar, care, ne convine ori nu, tot noi le-am girat.
Dincolo de toate, pentru Iașul cultural (în bună măsură și pentru cel științific) „Cronica” a însemnat, în perioada ce am cunoscut-o direct, mult. Adăugându-i-se în 1969 și Editura „Junimea”, Iașul avea acum instrumentele de afirmare ce-i lipsiseră vreme de un sfert de veac. În paginile revistei au semnat peste 200 de debutanți (nu numai din domeniul literaturii, ci și al istoriei, criticii de artă, filosofiei, psihologiei, logicii etc.) Firește, dintre aceste nume „se scutur multe moarte”, dar nu puține sunt cele acum validate unanim, până-n pragul recunoașterii academice.
„Cronica” a fost revista care l-a publicat întâia oară în România postbelică pe Mircea Eliade. Cercetătorul ieșean Florin Cântic a studiat, la Chicago, arhiva Mircea Eliade și a găsit îndosariată scrisoarea noastră prin care îi ceream acordul necesar publicării unei nuvele. Meticulos, Eliade a notat pe margine „răspuns la data de…”
Cu o prezentare elogioasă a subsemnatului a debutat, în 1967, Ion Petru Culianu. Citez din scrisoarea lui, expediată din Groningen la 9 februarie 1981: „Îmi amintesc cum, de mult de tot, timiditatea l-a împiedicat măcar pe tânărul debutant lansat de Dvs. să vă mulțumească pentru bunele cuvinte de atunci. Deși destinul literar al acelui adolescent e, deocamdată, stagnant, totuși el își îngăduie să vă mulțumească tardiv.”
„Cronica” i-a oferit lui Const. Noica o rubrică permanentă ce avea să alcătuiască, mai târziu, substanța cărții „Rostirea filosofică românească”.
Exemplele ar putea continua. Se putea mai mult? Nu probabil, ci desigur. Ceea ce nu înseamnă că se cuvin uitate momentele începuturilor și că titlul „Cronica” e firesc să licărească din an în paște pe frontispiciile unor publicații fără legătură cu însăși tradiția revistei.
Dacă veți citi acest articol și-n revista „Cronica veche” înseamnă că, în pofida adversităților, s-a izbutit aflarea picăturii de înțelepciune necesară apariției numărului aniversar. Dacă nu, nu.