Chronos și kairos

Știm că timpul are o existență provizorie, că el va fi abolit, dar că până la această abolire avem a trece în mod obligatoriu prin acest vad, avem a ne potrivi viața cu mai multe „timpuri“ de care depinde ieșirea noastră în veșnicie: timpul propriei viețiși, în legătură apropiată cu el, timpul istoriei creației, apoi răstimpul dintre cele două judecăți, cea particulară și cea „de Apoi“, când suntem deplin încredințați Bisericii.
Vorbirea noastră, îndeosebi prin verb, este extrem de legată de timp. Mișcarea noastră în timp este mai precis sau mai aproximativ exprimată de structura lingvistică. Limba dispune de o posibilitate de autogenerare de tip poetic. Ar fi interesant de cercetat cum structurile după care este manevrat verbul în diferite limbi se leagă într-un fel anume de conținutul dogmatic al credinței utilizatorilor acelei limbi. Cum, de pildă, între limba ebraică și gândirea religioasă a Vechiului Testament este o legătură directă, cum, la rândul ei, gândirea neotestamentară avea nevoie de structura limbii grecești, cum între fiecare limbă și traducerea Scripturii în limba respectivă sunt niște relații biunivoce subtile, rafinate și de o mare semnificație.
A învăța să asculți și să privești timpul devine o obligație spirituală
După cum, din punctul de vedere al prezentului demers, ar fi interesant să fie analizate și locurile în care Sfânta Scriptură, și îndeosebi Noul Testament, și în primul rând Hristos, folosesc condiționalul și optativul. Asta ne-ar spune mult despre raportul nostru cu timpul. Despre cel de dorit și despre cel real.
Avea dreptate domnul Andrei Pleșu când, într-un interviu, remarca faptul că poți afla uneori lucruri scânteietoare spiritual în producții, în ansamblu, în derizorii. Mi-aduc aminte de un cântec de muzică ușoară în care se vorbește despre timpul care „sună“. Există, într-adevăr, o muzică a timpului, un sunet al lui. Alteori numai un zgomot.
După cum există și infinite coloraturi ale timpului. A învăța să asculți și să privești timpul devine o obligație spirituală. Ea este răsplătită poetic, deci împărătește.
Tot ceea ce este legat de timp este ireversibil, de aici și o accentuată notă de tragism care ne caracterizează de obicei viața. Dar marea ușurare adusă de creștinism este aceea că, în ciuda faptului că un timp risipit, prost cheltuit, nu se mai întoarce niciodată, el poate fi, totuși, răscumpărat prin buna folosire în continuare a timpului ce-ți rămâne și printr-o cooperare conștientă cu Dumnezeu. Totul este trecător, dar totul este important la scara mântuirii.
Decisiv e ultimul moment. El poate răscumpăra, eventual, pe celelalte dar de dorit este să nu așteptăm totul de la această singură carte
Tot ceea ce trăim, toate faptele noastre înscrise în timp ne marchează viața, unele mai mult, altele mai puțin, dar ele rămân ca niște jaloane prin care parcursul tău poate fi reconstituit și care-ți caracterizează existența. Sunt momente decisive.
În orice caz, decisiv e ultimul moment. El poate răscumpăra, eventual, pe celelalte, dar de dorit este să nu așteptăm totul de la această singură carte, pe care dacă nu vom învăța să o jucăm pe tot parcursul vieții, e mai puțin probabil că vom ști să o jucăm corect la sfârșitul ei.
Unde mai pui că nu știi niciodată când și cum va fi acel sfârșit, oricare moment poate să fie ultimul și, ca atare, să se constituie în ultima șansă.
Înțelepciunea Ecclesiastului ne învață (3, 1-8) că este timp pentru toate, un timp anume potrivit oricărei lucrări, prielnic fiecărei stări. (Un lucru remarcabil: în limba română „starea“ definește mai degrabă un moment dinamic al ființei decât unul static.) Înțelepciunea celui care a fost numit Apostolul neamurilor ne spune că actele credinței trebuie făcute „cu timp și fără timp“ (2 Timotei 4, 2). Ca în toate privințele, și în cea a timpului, între Vechiul și Noul Testament este o continuitate în suiș.
Ca solzii de pește, noi suntem lipiți de timp, de istorie.
„Vine ceasul și acum este!“ (Ioan 4, 23), pare să fie deviza emblematică evanghelică creștină, adusă anume de Hristos.
Între chronos și kairos, creștinismul dă preeminență lui kairos, pentru că numai așa poți fi cu adevărat viu în orice moment șipoți să ajuți la saltul final din istorie în supraistorie. Chronos este o înlănțuire de kairos, iar fiecare kairos poate cuprinde mai mult sau mai puțin chronos.
Timpul poate marca omul. Dar și omul poate marca timpul.
Omul este mai degrabă sub timp decât peste el, cum bine observa cronicarul. Timpul poate marca omul. Timpurile pot fi grele. Asta mai adesea. Mai rar pot fi și bune sau fericite.
Dar și omul poate marca timpul. Și atunci îți caracterizezi viața și prin apartenența la un timp care este cel al unei mari personalități, fie benefică sau malefică. Poți să spui în primul caz că ai trăit pe timpul Părintelui Paisie sau al Părintelui Stăniloae, în al doilea, că ai trăit pe timpul lui Stalin sau Ceaușescu.
Acest lucru e important în iconomia vieții tale și mai târziu s-ar putea ca anumite lucruri din viața ta să fie înțelese și explicate sub această specie.
Câți creștini, de pildă, nu-i invidiază pe cei care au fost contemporani cu Hristos. Dar creștinul atent la viața sa liturgică știe că este din era creștină. Ceea ce înseamnă că, în fond, toți și totdeauna suntem contemporani cu Hristos. Mai rămâne să fim lângă El și când timpul va fi definitiv abolit. Dar acest salt, în timpul de dincolo de plecarea noastră din această lume, nu ne este nouă cu putință a-l face cu mintea.
Mai important este, probabil, faptul că în inima tuturor este însămânțată veșnicia, dar că felul ei depinde decisiv de felul în care îți cheltuiești timpul acordat, agonisind sau risipind (Ecclesiastul 3, 11).
Talantul din parabola evanghelică ar putea fi tocmai el, timpul vieții. Timp în care, după cum susținea Andrei Tarkovski, putem sculpta, cu care uneori ne putem juca, spre folosul sau spre pierderea noastră.
(Costion Nicolescu, Ziarul Lumina)