Chivu, la adio

Credeam că m-am întors în timp când am văzut cum arată prima pagină a singurului cotidian de sport din România. O poză a lui Chivu în tricoul naționalei și îndemnul de a ne ridica pentru că se retrage căpitanul! Înțeleg, prinde mai bine melodramaticul, dar Chivu s-a retras de la națională de câțiva ani. Acum s-a retras doar un jucător al Interului, și ăla doar pe hârtie. Să ne înțelegem, Cristian Chivu a fost un jucător român de prim rang. Că această încadrare nu se datorează în primul rând palmaresului pentru echipa națională este o chestiune care nu i se poate imputa numai lui. Un fundaș nu poate trage o echipă după el, cel puțin nu înainte. A participat la două turnee finale europene, primul dintre ele aproape entuziasmant. Celălalt, sub comanda lui Pițurcă. Cariera la echipele de club începe efectiv la Ajax, la care a ajuns încă de la 18 ani. Aici a impresionat, a câștigat titlul, cupa, a ajuns căpitan. Apoi a făcut pasul la AS Roma și a continuat să crească. Făcea pereche cu Samuel “Zidul”, iar el era “Profesorul”. Dădea goluri din lovituri libere, iar Roma era o echipă frumoasă. N-avea forță financiară pentru Lo Scudetto, dar o cupă tot și-a trecut în palmares. Odată cu trecerea la Inter a început adevărata consacrare, inclusiv financiară. Club aflat în punctul de zenit al gestiunii Moratti, titlurile de campion s-au înșirat an de an pentru Chivu, iar venirea lui Mourinho a însemnat tripla istorică, Liga Campionilor, campionat, cupă. La finala cu Bayern am văzut un Chivu în evidentă dificultate în fața lui Robben, dar reușind să gestioneze situația prin plasament și inteligență. După plecarea lui Mourinho, senzația a fost că posibilitățile lui Chivu fuseseră exploatate la maximum, el fiind mai mult absent din cauza repetatelor accidentări. Despre cum acceptarea metodelor Becali i-a umbrit imaginea, data viitoare.