Chivu contra Chifu

O întreagă pagină din revista „Dilema veche” ia în discuție ultima ediție a „Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu” de la Botoșani, semnalând grave carențe să le spun astfel „organizatorice”, deși mai degrabă s-ar putea vorbi despre o reală criză pe care atribuirea distincției „Opera omnia” o cunoaște de-o vreme încoace. Criză de fond, nicidecum de fonduri: premierea generoasă a condeierilor merituoși de către trei dintre județele aflate în cea mai săracă zonă a României (Iașului revenindu-i susținerea unei inițiative similare – „Scriitorul anului”, iar județului Neamț, „Premiul Național Ion Creangă”) tinde, în ultimii doi ani, să alunece încet-încet către un puțin explicabil derizoriu, astfel îndreptățind surprinzătorul titlu postat în pagina „Dilemei vechi”: „Umilința de a fi premiat”. Titrăm și noi ceva mai ciudat, „Chivu contra Chifu”, spre a sublinia tonul acut polemic cu care autorul (Marius Chivu) tratează întâmplarea de la Botoșani, fără să uite a-l ghionti zdravăn pe laureatul ediției 2015 (Gabriel Chifu), „adevărat premiant de serviciu al Uniunii Scriitorilor și al filialelor sale”. Cum vine asta? Vine cam așa: în absența încrederii depline ce ar putea fi acordată unei mari personalități a criticii literare, verdictul căreia să fie unanim considerat inatacabil, sarcina selectării revine unui Juriu. Ca toate juriile, influențabil și, de ce nu, (horribile dictu et auditu!) manipulabil. N-aș spune, însă, că barem la ediția de anul acesta a Premiului „Opera omnia” s-ar putea reproșa ceva onorabilului Juriu (Nicolae Manolescu președinte, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Ioan Holban). Laureatul, Constantin Abăluță, recent devenit octogenar, n-a fost prea răsfățat cu premii literare, deși are o operă întru totul stimabilă și se numără printre vocile cu adevărat distincte ale poeziei române. A semnat peste 50 de cărți, dintre care i-au fost traduse și publicate în străinătate vreo 30, a tălmăcit poezia și proza unor mari autori francezi, englezi și americani, într-un cuvânt, decizia Juriului are deplină acoperire. Drept pentru care contabilii Primăriei Botoșani s-au și grăbit să-i vireze în cont suma cuvenită laureatului, adică, 8000 de euro. De aici încolo începe o adevărată comedie: poetul este somat să returneze de îndată suma pe care nu că n-ar fi meritat-o, dar, oricum, n-a solicitat-o niciodată – cred că-i întâmplare unică în analele scriitorimii române! Motivația: Regulamentul (am ortografiat cu majusculă) obligă autorul premiat să fie de față (la Botoșani, musai!) cu prilejul festiv al încoronării cu Premiul „Opera omnia”. Iar Abăluță, bolnav la pat, n-are cum s-o facă. Organizatorii sunt consternați: dacă reglementul așa zice, însemnă că așa trebuie făcut. Și mai departe, cum? Nu-l premiezi pe cel desemnat de Juriu fiindcă nu-i prezent la sindrofie – absurd! – atunci ori nu mai dai Premiul deloc, ori îl dai altcuiva. Cui? Într-un fel, chiar logic: celui de al doilea clasat după numărul de voturi primite. Numai că același Regulament nu prevede astfel de eventualitate, deși în cazurile de forță majoră se acceptă exceptările până și-n motivarea neprezentării la procuror! Marele gânditor Nikita Hrușciov avea o vorbă: „Ei, (așa și pe dincolo!) noi am făcut legile, sau ele pe noi?” în temeiul căreia punea între paranteze tot ce nu-i convenea din indiferent ce act normativ. Cam în acest sens acționând, Juriul (fără a fi toți membrii prezenți…) a hotărât premierea lui Liviu Ioan Stoiciu, și el absent, dar cu grăbire adus de la Focșani. Destul de neașteptat, viceprimarul Botoșanilor, Marian Murariu, pune întrebarea fundamentală: „Premiem valoarea, sau premiem prezența?” (temă repede preluată și de către unii membri ai Juriului, care au dat un comunicat ce menționa „ca un fapt incontestabil privarea strident injustă a poetului Const. Abăluță de acest semn de înaltă prețuire…” etc.) Același viceprimar vine cu încă o întrebare, la fel de incomodă: de fapt, cine a alcătuit Regulamentul? Chiar! Cine? Se pare că nu Primăria, deși cel ce plătește comandă muzica! Cercetările sunt în curs… O a treia întrebare se rotunjește de la sine: cine va fi premiatul de anul viitor? Poți să-l lași de-o parte pe Constantin Abăluță, flagrant nedreptățit în 2019? Imposibil! Atunci ce rost vor mai avea jurizarea, nominalizările, de unde interesul public (și în bună măsură cel mediatic) pentru Premiul Național de Poezie, câtă vreme concursul este cu final dinainte cunoscut? Întrebări…