Chișinăul fură startul!

Nu-i vorba, desigur, despre o competiție editorială, dar, oricum, în anul Marii Uniri, ordinea în care sunt trimise în librării cele mai importante cărți dedicate Centenarului poate sugera modul în care-i întâmpinat și onorat evenimentul, ba chiar, într-o anume măsură, și caratele sincerității demersului. Basarabenii de la Editura „Știința” au lansat la Iași, în casa lui Cuza și chiar în ziua aniversării „Micii Uniri”, un impunător album bilingv intitulat „Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918”. Nu știu cum se face, dar pe măsură ce deplângem mai abitir soarta cărții, proorocindu-i apropiatul sfârșit, în această rubrică și-n ultima vreme am bucuria să comentez apariții întru totul remarcabile, editate în condiții tipografice de excepție (unele situându-se chiar în preajma monumentalului!) și prezentând interesul major capabil să mai elibereze cititorul din recluziunea audiovizualului! Albumul recent apărut valorifică o primă apariție oarecum similară, aproape de negăsit astăzi („Albumul Basarabiei. În jurul marelui eveniment al Unirii”, Chișinău, 1933), ca și material iconografic dintr-un alt album, cel editat la București de ICR în 1993 („România. Documentele Unirii 1918”), și devine realmente important prin aportul cercetării proprii investite de istorici moldoveni cunoscuți și apreciați (Ion Țurcanu, Mihai Papuc). De remarcat și strădania Editurii, care a izbutit să obțină acordul unui însemnat număr de moștenitori deținători ai drepturilor de autor pentru fondul de imagini valorificat în carte, identificând și valorificând cu acest prilej și imagini până acum needitate. „Albumul nostru nu poate pretinde că ar satisface exigențele unui riguros studiu istoric” – își iau, în prefața cărții, măsuri de precauție autorii. Inutile, fiindcă avem de a face cu un album și nu cu tratat de istorie. Dimpotrivă, aș spune, comentariile consistente ce însoțesc imaginile, reduse la un minim esențial, atrag mai degrabă interesul cititorului decât ar face-o un studiu doct, împănat cu ghilimele și trimiteri în subsolul paginii. Periplul imagistic începe cu Revoluția rusă anti-țaristă (27 februarie 1917) și se încheie cu Conferința de la Paris și încoronarea regelui Ferdinand (15 octombrie 1922). Un Breviar mai mult decât util sintetizează date despre membrii Sfatului Țării și Guvernului Republicii Democratice Moldovenești, cu adnotări din care reiese atitudinea fiecăruia față de actul unirii. Poate ar fi fost utilă și menționarea sfârșitului de care au avut parte, mulți, mai ales cei din Sfatul Țării, fiind uciși în închisorile și lagărele staliniste (inclusiv cei care… au votat împotriva unirii, luați… la grămadă!) De remarcat că perioada și evenimentele investigate în Album sunt foarte puțin cunoscute nu numai în România, ci chiar și în Basarabia. Dintre sensurile și „semnele” revelate filă de filă, spațiul îmi îngăduie să menționez doar două. Primul se referă la reverberațiile care s-ar cuveni să le aibă peste veac cea dintâi decizie a Sfatului Țării: declararea independenței și autonomiei. Era prima și fundamentala hotărâre, fără adoptarea ei, nici un pas înainte nu era posibil. Aparent, se prefigura o aderare a Basarabiei, cu statut independent, la viitoarea Confederație Rusă, dar ținta era falsă. Unul dintre argumente: la acea ședință din 21 noiembrie 1917, corul condus de protoiereul Berezovschi a intonat, pentru deputați, „Deșteaptă-te, române!” și „Pe-al nostru steag e scris unire!” Independența era evident privită ca etapă strict necesară – ceea ce nu pot înțelege, după scurgerea unui veac, criticii actuali care reproșează României „decizia criminală” (!!) de recunoaștere a independenței Republicii Moldova și, prin aceasta, „ratarea momentului unirii”. Cu cine să se fi unit România, cu o republică unională sovietică? Greu de întâlnit mai mare idioțenie! O a doua chestiune: în împrejurări sărbătorești, cum începe să se prefigureze întregul an 2018, gândul recunoștinței se întoarce firesc spre personalitățile lumii care au sprijinit cauza Basarabiei la Conferința de pace de la Paris. Dar n-ar trebui să-i uităm nici pe cei care contestat drepturile românilor basarabeni. Cel mai înverșunat adversar al unirii Basarabiei cu România a fost Frank Lyon Polk, șeful Grupului de negociatori americani. Era susținut de Robert Lansing, Secretarul de stat al USA, de Charles Seymour, membru al Comitetului pentru relații externe al USA (a recomandat nerecunoașterea Unirii din 27 martie 1917), de Hugh C. Wallace, ambasadorul USA la Paris și de Bainbridge Colby, următorul Secretar de stat al USA. Cu toții, nu voiau să supere Rusia. Ca să se știe.