Chipuri și măști

S-a petrecut pașnic, săptămâna trecută, aniversarea zilei de naștere a sussemnatului. De regulă, totdeauna, fix la 7,30 dimineața, suna telefonul și auzeam vocea lui Pavelică, eternă tânără speranță a literaturii moldave și mereu prezent în proiectele editoriale ale „Junimii” cu un roman dedicat constructorilor barajului Stânca-Costești: „Vreau să fiu primul care vă urează la mulți ani!” Și era totdeauna primul! Făcea el ce făcea, că izbutea să fie prezent în orice moment festiv-aniversar, inclusiv la cele de care n-ai nici tu habar: „Felicitări! Se împlinesc 20 de ani de la apariția primei Dvs. cărți!” ori „Azi se rotunjesc trei decenii de când ați primit premiul la Vaslui…” Era atent, amabil, prevenitor și mă-ntreb dacă-i ajungea doar carnețelul tip Claymoor pentru a gestiona atâta amar de date, că n-oi fi singurul beneficiar al serviciului telefonic de urări aniversare marca Pavelică. Probabil că și le-a trecut pe computer: exact precum ceasul de la Greenwich și mai prompt decât serviciul 112, vine cu firitiseala totdeauna la țanc.
Înainte de ’89, dubla telefonul cu felicitări calde și amabile trimise prin poștă: „Vă doresc, stimate tovarășe MRI, multă putere de muncă, pentru traducerea în viață…” (bip). Profitând de-o întâlnire monden-culturală (după 1990, nu rata nici un vernisaj, premieră, concert; venea mereu la fix, îmbrăcat la patru ace și lăsând să se vadă, din buzunarul pardesiului, ori „Dilema veche”, ori „România mare”, după caz) am dat să-l iscodesc ce mai scrie, ce mai face. S-a scuzat: „Prea multă lume, nu se mai văd tablourile. Revin.” Și nu l-am mai văzut de-atunci, a urmat o lungă și misterioasă perioadă de pauză: nu știu ce s-o fi întâmplat, poate o fi fost bolnav, poate nu mai era în țară, poate, Doamne ferește, va fi fost arestat – că, la noi, orice-i posibil.
După o absență de atâția ani, rafala de felicitări către subsemnatul a fost reluată brusc și, cumva, firesc: „Vreau să fiu primul care…” Mi-a venit să-l întreb unde a fost anii ăștia, dar cum să răspunzi cu astfel de lumești indiscreții unui gest delicat și dezinteresat? Apoi, iar lungă tăcere. Nu știu cu ce se ocupă și ce-nvârte acum Pavelică; oricum, de publicat n-a publicat nimic. Auzisem c-ar avea o firmă – unii spuneau că de descarcerări, alții, că fabrică țigle presate, ori cică ar fi consultant în hidrocarburi… Și iată că m-a sunat din nou, după o întrerupere de peste un deceniu. De astă dată nu în zori, ci după prânz: „Știți cum e cu fusul orar…” „Da’ pe unde viețuiești, Pavelică?” „În Canada. Nu v-am uitat”. „Ai terminat romanul?” „Mai e ceva de lucru, mă documentez, e-o temă grea victoria revoluției române. V-aș ruga, dacă nu vă e prea greu, de-o păginuță de susținere la gazeta noastră din Toronto. Câteva rânduri acolo, că mă știți, mă apreciați… Directorul se zice că vă cunoaște, v-a tipărit o carte, a fost, în țară, director de tipografie… Cu mulțumiri și cele mai bune urări de ani mulți și fericiți!”… Recitind cele de mai sus, constat că-s nedrept și cârcotaș fără pricină: la urma urmei, de ce să mă îndoiesc de sinceritatea urărilor lui Pavelică? Dacă m-ar înjura, aș fi sigur că-i sincer. Nimeni nu bănuiește înjurătura de prefăcătorie, dar urarea de bine e privită mereu cu suspiciune și rezervă. Ca să vezi!
P.S.
Îmi fac cruce: diriguitorilor fotbalului românesc le lipsește o doagă! Gigă Popescu, marele Gică Popescu, fotbalistul cu 115 selecții în Națională, căpitanul Barcelonei, campion al României, Olandei, Turciei, deținător al Cupei UEFA și al Supercupei Europei, nu poate ajunge antrenor în țara sa! Tâmpenia tâmpeniilor: candidații trebuie să treacă anumite probe… fizico-tehnice – să nimerească poarta șutând de la centrul terenului (obligatoriu trei reușite din cinci încercări) și să scoată un timp onorabil slalomând printre jaloane. Mourinho (care a fost scos din fotbal tocmai din pricina fragilității fizice) n-ar fi ajuns niciodată antrenor dacă se năștea în România, iar Teașcă, nici atât, fiindcă n-a jucat niciodată fotbal! Din toată tărășenia asta cretină se vede că, în ochii onor FRF, picioarele contează la un antrenor, nu capul! Cu picioarele gândesc și domniile lor! Altfel, de remarcat isprava ieșenilor, care, cum-necum, au ajuns în play off. Tichia de mărgăritar!