Chipul, fața – obrazul, cum spuneau cei de demult – reprezintă proiecția exterioară a interiorului.
Chipul omului poartă masca dată de duplicitatea creată de păcat în el. Chipul își capătă adevărata față, dincolo de urîtul și frumosul psiho-culturale (Chesterton deja a observat lucrul acesta în eseul „În apărarea lucrurilor urîte”) dar frumoasă spiritual, pe măsura și în măsura curăției (curățirii, curățeniei) interioare.
Frumusețea chipului este un opus al urîțeniei și urîciunii păcatului. Se vede această frumusețe mai ales la copii (în inocența lor copilărească) și la bătrîni; la bătrînii satelor, curățiți timp de o viață în greutăți, necazuri, credință simplă și nealambicată. Dar mai ales se vede la alți „bătrîni frumoși”: călugării (kalos-gheros, bătrîn frumos – gr.). Se întîmplă să vezi această frumusețe pe chipul unui Părinte Arsenie Papacioc sau a unui Părinte Teofil. Este o evoluție, pe măsura despătimirii și a unirii ființei cu Hristos, de la chipul urît și duplicitar, la chipul frumos și, mai sus, la chipul strălucitor, la chipul lui Hristos sau la chipul străluminat de lumina dumnezeiască (mărturiile despre sfîntul Grigorie Palama sau mărturiile din Pateric: Arsenie 27, Pamvo 2, Sisoe 14, Siluan 12).
Monahii, călugării sînt „chipul îngeresc” și [chemați a fi] „împreună-locuitori cu îngerii”. Viața lor neîmpărțită, lupta cu patimile și duhurile, alegerea definitivă a pustiului ca și loc al comunității, hrănirea (nutrirea) mai mult din cuvîntul lui Dumnezeu decît din pîine, adăparea mai mult din izvorul lacrimilor decît din „apa aceasta”, toate acestea fac din ei cinul îngeresc.
Căci și în îngeri, nu există duplicitate interioară. Îngerii buni, îngerii lui Dumnezeu, sînt totalmente atașați lui Dumnezeu, iar îngerii răi, demonii, sînt totalmente opuși lui Dumnezeu (pentru că îngerii ce au căzut, avînd o cunoaștere intuitivă, au știut perfect ce fac).
Reiese astfel că îngerii, chiar mai mult decît omul (pînă la judecata de pe urmă, cînd și omul va fi trecut prin foc și va rămînea doar ceea ce e dincolo de duplicitate), îngerii deci au un chip al lor anume, care reflectă interiorul lor. Îngerii au chipuri frumoase, date de frumusețea Iubirii. Demonii au chipuri urîte, urîțite de ura lor neamestecată!
Pe de altă parte, dacă acceptăm ideea unei înaintări a îngerilor în bine și a demonilor în rău (și, în fapt, înspre neființă, asimptotic, pe care nefericiții nu o vor atinge niciodată), reiese și o anumită transformare, specifică, a chipurilor lor. Rămînînd esențial aceleași, chipurile lor se luminează sau se întunecă după cum aparțin unor ființe aflate în evoluție sau, respectiv, în involuție spirituală.
Chipul îngerilor este legat direct de ființa lor și nu suferă din cauza vreunei tensiuni între idem și ipse, ca în cazul omului. Omul, supus (cît se lasă supus) curgerii timpului punctual (tic-tac, hronos) se află în puterea acestui paradox al identității. Tensiunea aceasta, tratată astăzi filosofic și psihiatric își găsește însă «ieșirea» în credința creștină.
Dar și în viziunea creștină introducem uneori paradoxuri, antinomii sau antiteze nepotrivite: eshatologie-istorie, ciclu liturgic săptămînal-ciclu liturgic duminical, kairos-hronos sau „trăim între deja și nu încă” (Oscar Cullmann). Această din urmă expresie introduce o disociere și apoi o tensiune rațională între timp și veșnicie, între eshatologie și istorie, între hronos și kairos. Or, odată cu Întruparea Unuia din Sfînta Treime, odată cu venirea Veșniciei în timp, schema teologică raționalistă „teză-antiteză ce așteaptă o sinteză” nu mai este valabilă. Pentru că antinomia teologică creștină nu așteaptă soluția unei sinteze raționale, ci rezolvă antinomia prin credință, în logica credinței, care se află la cu totul alt nivel, cel duhovnicesc, care nu poate fi decît foarte imperfect «făcut vorbit» în afara antinomiei înseși (și care de obicei se cinstește mai mult prin tăcere decît prin cuvinte).
Întruparea lui Hristos înseamnă fecundarea timpului de către Veșnicie. Veșnicia stă acolo (aici: „Iată, Eu stau și bat la ușă”), în timp, și așteaptă ca noi să „răscumpărăm clipa” (kairos – Ef. 5, 16). (Iulian Nistea – text publicat în revista de spiritualitate ortodoxă Ekklesia)
