Chipul minunat al Apostolului Toma

Dacă Andrei este întâiul chemat (Ioan 1, 40), dacă Petru este „verhovnicul“ Apostolilor (după o exprimare mai veche în limba liturgică a românilor), dacă Ioan este „ucenicul cel iubit“ (Ioan 13, 23; 21, 20), dacă Iacov cel Mare și Ioan al lui Zevedeu erau „fiii tunetului“ (Marcu 3, 17) și, în fine, dacă fiecare Apostol va fi avut o calitate a sa mai pregnantă, un dar, un talant anume, Toma este, probabil, între Apostoli, cel mai surprinzător în felul lui. Chiar și în binecunoscuta expresie „Toma necredinciosul“, spusă cel mai adesea sub forma „Măi, tu ești Toma necredinciosul“, pe lângă o anumită mustrare, se simte o firească înțelegere, o evidentă duioșie chiar. Dar cunoașterea celor mai mulți în legătură cu Toma nu trece dincolo de această sintagmă, și ea interpretată oarecum „după ureche“. Apostolii au fost chemați de Hristos, după cum se știe, doi câte doi, mai întâi cele două perechi de frați după trup (Andrei și Petru, Iacov și Ioan), apoi ceilalți. Toma, căruia i se spunea și „Geamănul“, a fost chemat împreună cu un fost vameș, cu Matei (Matei 10, 3; Marcu 3, 18; Luca 6, 15).
Entuziasm apostolic
Cele mai semnificative lucruri despre Toma le aflăm din Evanghelia lui Ioan. Portretul Sfântului Toma este pe cât de surprinzător, pe atât de seducător.
Toma este, fără îndoială, unul dintre cei mai entuziaști Apostoli. Pe când Iisus se ducea să-l învie pe Lazăr, după ce cu puțin înainte le vorbise Apostolilor despre propria moarte, Toma este cel care, într-un avânt aproape inexplicabil și incredibil, le spune tovarășilor săi: „Să mergem și noi să murim cu El!“ (Ioan 11, 16). Ar fi de observat că înainte de a fi pătrunsă de teologia subtilă și rafinată a scrierilor ioanice și pauline, Biserica s-a ridicat și s-a întărit prin această urmare de către creștinii primelor veacuri a îndemnului lui Toma de a muri cu Hristos. Nu cu o moarte simbolică, cum facem noi (dacă și cât o facem), cel mai adesea, astăzi, ci cu o moarte reală, dramatică, imolatoare. Fără mulțimea de martiri ai acelor vremuri, poate că valul adversităților istorice și religioase ar fi reușit să măture, în mare măsură, creștinismul de pe arena religioasă a lumii. Peste veacuri, până astăzi, răsună ca probă supremă de creștinism asumat, nu alt cuvânt de Apostol, oricât de minunat ar fi el, ci acela al lui Toma: „Să mergem și noi să murim cu El!“ Aici se află, în esență, toată mistica creștină, și cea a lumii, și cea a Părinților Pustiei, și cea a scării valorilor și, în general, a întregii comunicări reale și totale cu Dumnezeu.
Toma, în setea lui nestăvilită de a se lămuri (în sensul eminescian, vechi, al cuvântului), nu ezită niciodată să întrebe, să-și mărturisească ignoranța. Nu se face că știe ceea ce nu știe, nu ezită să pară „pisălog“. Datorită insistenței lui inocente („Doamne, nu știm unde Te duci; iar calea cum o putem ști?“ – Ioan 14, 5) avem din partea lui Hristos una din marile dezvăluiri despre Sine Însuși, descoperire esențială pentru întregul discurs teologic corect ulterior: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, și pe Tatăl Meu L-ați fi cunoscut; dar acum Îl cunoașteți și L-ați văzut“ (Ioan 14, 6-7). Cu alte cuvinte, Hristos este Revelația culminantă, deplină. Construcția dogmatică a învățăturii creștine corecte (i.e. ortodoxe), splendidul și subtilul ei eșafodaj pleacă de la această dezvăluire fundamentală, obținută datorită insistenței aparent sâcâitoare a Sfântului Apostol Toma („Toma cel minunat a deschis izvorul dogmelor“ – cântare la Vecernia zilei sfântului, la 6 octombrie). Fără îndoială că ceilalți Apostoli nu știau mai mult decât Toma, dar ei nu îndrăznesc să întrebe, pentru că sunt mai „cuminți“, mai convenționali, așteaptă ca lucrurile să li se dezvăluie de la sine. În schimb, Toma își însușise fără rezerve învățătura dată de Domnul lui: „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide“ (Luca 11, 9). Prin cererea, căutarea și bătaia lui, ni se dă, aflăm, ni se deschide nouă tuturor.
Singurul Apostol care are o duminică închinată lui
Este interesant de observat cum Biserica, care nu a greșit niciodată în formarea tradiției ei liturgice, asistată fiind de Duhul Sfânt, îi dedică Sfântului Apostol Toma prima duminică de după Paști. Sigur că acest lucru este legat și de istorie, de faptul că Hristos a revenit la Apostoli „după opt zile“ de la înviere (Ioan 20, 26). Acum, poporul, în unele locuri (mai ales în acelea influențate de slavi), prăznuiește încă un Paște: Paștele Blajinilor, un Paște dedicat celor duși.
(Explicația este relativ simplă. Cultul morților este foarte dezvoltat în popor. Interdicția de două săptămâni pentru parastase este resimțită foarte greu de oamenii simpli și, de altfel, adesea nerespectată de preoți, în virtutea iconomiei sau a slăbiciunii. Ei ar vrea să împartă și Paștele cu cei duși ai lor, și de aceea primul prilej de pomenire este așteptat cu mare nerăbdare și socotit ca o prelungire a Paștelui. De altfel, la „a doua înviere“ și în Duminica Tomii se citește aceeași pericopă evanghelică, ceea ce pare să justifice și mai mult această accepție populară.)
Deci, până la Duminica Tomii, în chiar ziua de Paști, la atât de blânda și de luminoasa slujbă a celei de „a doua învieri“, se citește prima parte a fragmentului din Evanghelia lui Ioan referitor la Toma (Ioan 20, 24-25). După minunea cea mare de peste noapte, noi reluăm drumul credinței noastre cu Toma, cu nevoia de a ști că nu greșim, că nu ne-am lăsat purtați de valul unui dor nestins care ar fi putut genera năluciri.
Între Apostoli, Toma este mereu absentul. Vine Hristos, după Înviere, la Apostoli, Toma e absent. „Adoarme“ Maica Domnului, Toma e absent, după cum spune tradiția (Mineiul pe august). Pe unde umblă Apostolul în acest timp, de e tot timpul absent? Sigur, nu chiulea, absențele lui sunt „motivate“, el se afla mereu în misiune. În avântul lui, alege locuri de misiune mai depărtate de „lumea veche“ și mai dificil de evanghelizat. Veștile ajung mai greu la el, iar când, în sfârșit, vine, prima lui grijă este ca să se încredințeze, să fie un martor la prima mână, nu la a doua, să poată mărturisi „am văzut, am atins cu mâna mea“, nu „am auzit că“, „mi s-a spus că“. Acest lucru intra în datoria lui de Apostol deplin.
(sursa: Ziarul Lumina)