Chipul dezamăgirii

Și-a sfârșit zilele și scriitorul băcăoan (de fapt, ieșean) Doru Calmuschi. „In articulo mortis” a lăsat un tulburător adio, publicând cartea „Mesaj către manechine” – surpriză și neașteptată, și demnă de atentă luare în seamă. Numele Calmuschi nu spune prea multe cititorului de azi; printre literați are oarecare trecere, poate și datorită bizarelor întâmplări din tinerețe, când (1975) s-a ales cu o meritată condamnare penală împreună cu amicul său George Pruteanu. Nu-i creștinește s-o detaliem acum, după cum nici s-o trecem în rândul vreunei originale forme de… protest social – deși, în esență, nu exprima altceva decât o puștească dorință de a lua în răspăr tot ce-nseamnă regulă de conviețuire și normă de comportament într-o lume prea resemnată și prea preocupată doar de avatarurile supraviețuirii. Și-a ispășit pedeapsa, trebuind să-și ia viața de la capăt; s-a mutat, ca și Pruteanu, în alt oraș, unde a inventat ziare, a scris cărți (primul roman l-a semnat, explicabil, cu pseudonim), izbutind să se impună în pofida blamului penal, până la urmă uitat și iertat: d-ale tinereții. Mai târziu, breasla l-a onorat cu Premiul pentru debut, pe care… l-a refuzat. N-aș crede că aforismul ce-l pune în circulație noul lui op, („Curvele se oferă, premiile se aranjează”) i-a motivat gestul: pur și simplu debutase cu mulți ani în urmă, dar cine să mai știe că Ioana Solescu (sau așa ceva) era, de fapt, Doru Calmuschi? Cartea de adio este o culegere de scurte notații polemice și de o foarte bogată recoltă de aforisme ce revelează, înainte de orice, o imensă și apăsătoare dezamăgire. Nu poate fi pusă doar sub semnul terifiant și morbid al necruțătorului diagnostic: Doru Calmuschi apare ca profund preocupat de căutarea sensurilor majore ale existenței, propunând o particulară viziune asupra condiției umane, care, în esență, nu poate fi alta decât aceea validată de filosofia veacurilor, dar e trecută prin filtrul propriilor trăiri, nutrite, trist, dintr-o totală pierdere a tuturor speranțelor și iluziilor. Drept pentru care i se potrivește un alt aforism, de astă dată al lui Cioran: „Dezamăgiții, toți, ajung să fie dezamăgiți și de ei înșiși”. În același timp, respinge total conduita propusă de Martin Luther King Jr.; „Trebuie să acceptăm o dezamăgire finită, dar să nu pierdem niciodată speranța infinită”. Motivația lui Doru Calmuschi: „M-am născut într-o țară în care minciuna, poltroneria, ipocrizia și fățărnicia fac parte din zestrea genetică a etniei și se manifestă ca sentimente naționale cu accente patriotice”, iar „Lumea de care mă despart mi-a dat puterea de a mă revolta, argumentele pentru a o detesta și șansa de a nu-i supraviețui.” Greu de acceptat ipoteza că doar în gena românilor s-au cuibărit detestabilele tare, dar privirea cu care examinează necruțător mai ales clasa politică ar putea îndreptăți multe dintre tristele considerații: „Nu rezistă timpului decât mutanții, nevertebrații, unsuroșii, rezistenții la coroziunea principiilor radicale.” Sau: „Omul politic: totul descrește pe scara abjecției de la el în jos.” Ori: „România, țară a derizoriului, unde te naști ca rod al aleatoriului seminal, trăiești într-o improvizație inconsistentă și mori însoțit de anonimatul indiferenței, țara în care nimic nu contează dacă nu-ți aparține.” Calmuschi contestă până și temeiurile miturilor: „Morița: un nefericit imn închinat nonacțiunii, lașității înecate în vorbărie și tânguială, neputinței ascunse sub tencuială filosofardă”, iar istoria îi apare ca regretabil marcată de paradox și întâmplare: „Această prostituată de lux i-a dat ocazia unui popă gruzin să devină Stalin, iar altui popă, britanic, să devină Darwin. Primul a vrut să facă din maimuță om, celălalt, din om, maimuță.” Jocuri inteligente de idei, uneori sclipitoare, care, dacă n-ar fi afectate de un nihilism prea apăsat, ar putea constitui cel puțin o invitație la reflecție, dar și la acțiune pentru clătinarea unor convingeri legitimate și încetățenite prin prea îndelungă acceptare și uz. Propune remedii drastice (sunt sigur că n-a crezut în ele!) inclusiv în lumea literelor, unde „Inflația galopantă de veleitari trebuie stârpită prin procedee judiciare. După două-trei cronici negative, respectivul făptaș ar trebui reținut și condamnat” (!!). Cartea devine, filă de filă, și un strigăt de revoltă, grefat pe un nesfârșit geamăt al dezamăgirii. Bine scrisă, cu sinceritate durută, merită citită, cu aplicarea necesarului filtru al de-redicalizării. Revelația finală: „Pentru a trăi îți trebuie cel mult 200 de cuvinte, pentru a muri, cel mult un oftat” „Mesaj către manechine” nu-i altceva decât oftatul de pe urmă al unui mare dezamăgit.